O definiție a camaraderiei

Despre camarazi și camaraderie se vorbește mai ales în filmele de război. Prieten, amic, coleg sau tovarăș ești și fără dovezi, prin jocul întîmplării și o dată cu timpul. Unii colecționează prietenii așa cum pasionații de antichități adună orice. Ca […]

Despre camarazi și camaraderie se vorbește mai ales în filmele de război. Prieten, amic, coleg sau tovarăș ești și fără dovezi, prin jocul întîmplării și o dată cu timpul. Unii colecționează prietenii așa cum pasionații de antichități adună orice. Ca și cum cantitatea ar face importanța. Camaraderia mea cu Ovidiu împlinește o vîrstă : patruzeci de ani. E una pe viață.

Schimbăm gazetele și rosturile, dar unul cu altul rămînem aceiași. Au fost prea multe situațiile, mai ales pînă în 1990, cînd am știut că la greu și la foarte greu rămîneam singuri, cînd nu mai puteam conta pe sprijinul nimănui. Situații de răscruce, cînd nu mai trebuia să vorbim ca să ne înțelegem. Gazetarii tineri nu știu ce e asta, să te faci înțeles fără vorbărie, dar în jurnalismul de pînă în 1990, dacă nu reușeam să ne înțelegem din priviri, nu prea avea rost să convenim prin cuvinte.

Camaraderia, ca orice relație bărbătească de front, se definește la greu. Îi sînt dator lui Ovidiu, fără să simt în nici un fel presiunea unei răsplăți, fiindcă în anul 1988, într-un moment mai mult decît critic din zacerea mea într-un spital, a făcut pe dracu-n șapte și dimpreună cu Balaci și cu nu mai știu care din fotbaliștii noștri risipiți în arăbime mi-a procurat, între două curse de avioane, un medicament providențial. Nu m-a salvat de la moarte, dar, la fel ca pe front, m-a salvat de la o infirmitate urîtă. Tot ce-ar fi de zis mai departe sînt comentarii.

S-o mai ducem cîțiva ani, fratele meu, Ovidiu, așa cum sîntem! E prea tîrziu ca să ne schimbăm și nu știu cu care alții ar fi fost mai bine să semănăm !