Refuzații la export

Va fi interesant să-i vedem la treabă pe returnaţii din Europa, ca la rîndul nostru să realizăm efectele acestor schimburi internaţionale de marfă umană

În anii de dinainte de 1989, mărfurile refuzate la export se întorceau pe piaţa internă în […]

Va fi interesant să-i vedem la treabă pe returnaţii din Europa, ca la rîndul nostru să realizăm efectele acestor schimburi internaţionale de marfă umană

În anii de dinainte de 1989, mărfurile refuzate la export se întorceau pe piaţa internă în regim de mare calitate. Salamul românesc, la care vesticii strîmbau din nas, era procurat  la „Alimentara” din colţ pe sub mînă şi prin relaţii. Refuzatul era cinstit ca un produs de lux. Îndrăzneam, care va să zică, să fim aproape egalii celor bogaţi! Eram chiar egalii lor, doar că ţineau nasul sus! Mai mult, eram poate mai buni ca ei, însă ei aveau piaţa şi banii !

Transferurile şi achiziţiile de sezon din prima noastră Ligă vin, în fiecare zi, cu cîte o bombă. Fotbalul anunţă un retur de mare interes, datorită înmulţirii jucătorilor care nu mai au loc în străinătăţi. Refuzaţii marilor campionate sînt primiţi acasă ca nişte învingători, care vor garanta, cu experienţa acumulată, trăită sau îndurată „afară” un spor de calitate.
E şi un adevăr aici, fiindcă veritabilul lot naţional, repatriat masiv şi parcă la o comandă de undeva, nu e unul de terminaţi. E însă unul de obosiţi, de resemnaţi, de fotbalişti care ştiu ce-i aşteaptă, care consumă un sentiment de declasare. Nu se întorc acasă să se afirme. Se întorc ca să cîştige tot ce-ar mai fi de cîştigat în puţinii ani de performanţă care le-au mai rămas. Şi-au făcuit plinul şi n-au de ce să-şi rupă picioarele în nişte meciuri care nu-i mai gîdilă la ambiţii.

Aşa se explică şi faptul că nu revin la cluburile care i-au dat la export. Oricît de tare i-ar huidui galeriile, ei ştiu că, de fapt, sînt invidiaţi. Adevărul e că fotbaliştii care se întorc în campionatul naţional, deşi se cheamă tot Nicoliţă, tot Tamaş sau Săpunaru, sînt alţi oameni decît cei de dinainte. Gîndesc altfel, îşi chibzuiesc altfel cîştigurile, au văzut ce-i aia o lume bogată şi aşezată şi vin cu o altă măsură a lucrurilor. Poate că nu mai dau randamentul din anul în care au plecat, dar vin cu o viziune superioară a jocului şi a relaţiilor în breaslă. Au un vocabular mai controlat, se îmbracă mai îngrijit, zîmbesc mai puţin stingheri în faţa reporterilor, au gustat şi alte satisfacţii decît acelea joase din cluburile noastre de fiţe, au avut de a face cu antrenori şi patroni care nu înjură ca lumpenii la privată.
.
E de aşteptat, de asemenea, să vină cu relaţii de joc mai sigure, mai orientate. Un campionat puternic e o şcoală pentru cine vine dintr-unul confuz. Călătoriile fac cît o şcoală. Iar ce-i mai important e că, exceptîndu-i pe cîţiva, care figurau la rataţi şi în campionatul nostru, reîntorşii la vatră pot deveni modele stimabile pentru tinerii din echipe, pentru generaţiile care acum intră în arenă. Şi poate nişte antrenori cu alte nădejdi de glorie.
Iată cîteva motive să le zicem „Bine aţi venit!” şi să-i cinstim pentru porţile pe care le-au deschis spre alte zări. Cei care pleacă de acum încolo au de ales între a fi mai buni ca Nicoliţă, Tamaş sau Săpunaru, ori sub ei.