Epidemiile de superlative

Cultul lui „cel mai”, preluat din tabloide, blochează recursul la luciditate

Iosif Sava mi-a spus, cu amărăciunea celui care descoperă într-un tîrziu cît rău poate să facă orice exces de bine, că el a avut toată viaţa o laudă atent […]

Cultul lui „cel mai”, preluat din tabloide, blochează recursul la luciditate

Iosif Sava mi-a spus, cu amărăciunea celui care descoperă într-un tîrziu cît rău poate să facă orice exces de bine, că el a avut toată viaţa o laudă atent măsurată pentru toţi artiştii muzicieni şi că n-a amărît pe nimeni cu critica. Şi uite aşa am reuşit să-i supăr pe toţi, a conchis generosul formator de gust şi de opinie. Mediocrii nu m-au iertat că nu i-am făcut geniali, iar genialii – că am fost amabil cu mediocrii.

Presa sportivă agonizează şi datorită revărsărilor de superlative la performanţe care nu înseamnă mare lucru. Goian dă un gol cu capul. La cît îl duce capul în marele fotbal pe Goian, golul trebuie menţionat. Doar atît. Mai ales că nu l-a dat într-un meci decisiv al naţionalei, ci într-unul oarecare dintr-un campionat care şi pentru Goian e o declasare. Ilie Năstase îşi arată fundul într-un meci demonstrativ din categoria Onorabilitate, dar, în loc să fie blamat pentru mojicie, e consolat cu majusculele de pagina-ntîi fiindcă n-a fost făcut general-locotenent.

Anormalul a devenit atît de imperativ încît norodul vrea să devină lege, iar Armata Română să fie condusă numai de mareşali ridicaţi din fotbal, tenis, handbal sau ansambluri folclorice. Sîntem ţara cu cel mai mare corp de gradaţi la cel mai înalt nivel de război pentru nişte distracţii pe timp de pace.

Epidemia de superlative şi cultul lui „cel mai”, preluat din publicaţiile tabloide, blochează oricare recurs la luciditate. Simona Halep cinsteşte numele patriei cu racheta de tenis, în terenurile marii performanţe, nu cu tigaia la tv. În teren, Simona Halep face legea. În afara terenului, e fără apărare. De la politicieni la negustorii de tigăi, de la gazetarii cu frustrări profesionale majore la părelnicii de protocol ai vieţii publice, toţi s-au repezit să-şi tragă o parcelă din notorietatea stimabilă a sportivei. De ce ne sperie şi chiar ne jigneşte ideea de a-l vedea pe Patzaichin într-o reclamă pentru o farmacie, dar nu se revoltă nici un condei prestigios la „Simona – gospodina”?

Antrenoarea unei campioane olimpice la înot observa cît de vulnerabilă era sportiva ei, pentru care universul era fundul bazinului, nu cerul cu soare, la scenariile celor care îşi făceau un merit din gloria copilei. S-a ajuns la un maximum de ridicol cînd un pîrlit de politruc local a numit-o pe dubla campioană olimpică „prima doamnă a judeţului”. Munceşte bravul român ca un damnat ca să ajungă sus şi emblemă mondială, dar se agaţă de picioarele lui judeţul, ca să şi-l facă egal în jos.

Adevărul e că avem un dicţionar prea mare de superlative, la cît sport de impresie internaţională avem, şi că ar fi cazul să-l revizuim drastic. Cu lauda multă şi fără un temei, poţi să-i strici viaţa unui sportiv mai rău decît cu insulta sau vorba proastă.