De lemn, Tănase!

Despre cum ne iau de proşti antrenoriii şi patronii pe noi, marele public. Iar uneori, ne şi place

Una dintre cele mai rafinate, mai sigure şi, cu toate acestea, mai populare şmecherii în materie de transferuri e să prosteşti lumea […]

Despre cum ne iau de proşti antrenoriii şi patronii pe noi, marele public. Iar uneori, ne şi place

Una dintre cele mai rafinate, mai sigure şi, cu toate acestea, mai populare şmecherii în materie de transferuri e să prosteşti lumea la vedere, dar prostirea să fie atît de vădită încît lumea să nu creadă în ce-i e dat să vadă şi să spună: „Nu-i adevărat ce vedem, oameni buni, e altceva la mijloc, e un schepsis aici, n-o să ştim niciodată ce-au pus ăştia la cale !”.

Ăştia, să zicem un selecţionar de naţională care tocmai a plecat pe bani mulţi într-o lume mai bogată, şi un patron de club, care vrea să scape de un jucător, pe care nu-l mai cere nimeni, lansează zvonul cum că selecţionerul l-ar dori neapărat pe ratat la echipa ce urmează s-o preia. Pentru asta, amîndoi – selecţionerul şi patronul – l-au băgat pe ratat în cîteva meciuri ale naţionalei, cu toate riscurile pe care le-a adus jocul împrăştiat al terminatului. Aşa, ca să aibă omul un CV de bun la export, să pară niţel afectat de nişte accidentări, nu de o viaţă de vedetă cu minte mică de tot, şi să se întrebe tribunele unde-i misterul. Iar cîţiva năimiţi din media ori doar fraieri să prelucreze momeala şi să acrediteze ideea că în joc ar fi viitorul fotbalistului, nu comisionul pe care selecţionerul îl va încasa de la patron.

Scenariul, mai departe, e acela cunoscut. Plecat din ţară cu blazon de mare afacere pentru toate părţile, revine curînd cu coada între picioare, după ce a cunoscut banca rezervelor şi a fost împrumutat la cîteva formaţii sărace în regim de marfă second hand. Săracii lumii se întreabă cum de-s atît de uşor de păcălit bogaţii, deşi reţeta şmecheriei e la vedere? Răspunsul e şi el la lumina zilei: ori au prea mulţi bani şi nu le pasă, ori sînt deştepţi, cînd e vorba de petrol, şi proşti, cînd e vorba de fotbal. Ar mai exista o categorie de nababi, cei cărora le place să fie păcăliţi, care nu fac deloc caz de distracţiile cu milioane. Cînd îţi e dat să fii stăpînul planetei, chiar şi pierderile aduc cîştig.

Tot ce-am scris pînă aici şi, mai ales, prudenţa cu care discut chestiunea se motivează. Totul e la vedere şi totuşi greu dacă nu imposibil de dovedit. Cum dau nume, cum mă trezesc cu un proces. Cei doi şmecheri de rang mare nu înşală un om, ei înşală zeci de mii de spectatori. Un om poate să reclame la organe mînăria, tribunele au doar dreptul să aplaude şi să se lase înşelate. Cum să se războiască un spectator, care dă 10 sau 20 de lei pe un bilet de meci, cu patronul rapace şi selecţionerul cel descurcăreţ, cînd din biletul ăsta de cîţiva lei ei scot uşor nişte milioane de euro? Şi, la urma urmelor, de ce s-ar sesiza marele public, cînd şi lui îi place să fie minţit?