Distanţa dintre Torje şi Keşeru

Puţini sînt fotbaliştii români cu talie internaţională, la propriu şi la figurat

Un vechi proverb politic zice că, pentru un român, fiecare kilometru mai departe de Moscova înseamnă doi kilometri mai aproape de Paris. Distanţele, altfel spus, dimensiunile sînt mici […]

Puţini sînt fotbaliştii români cu talie internaţională, la propriu şi la figurat

Un vechi proverb politic zice că, pentru un român, fiecare kilometru mai departe de Moscova înseamnă doi kilometri mai aproape de Paris. Distanţele, altfel spus, dimensiunile sînt mici sau mari prin comparaţie, nu în sine. Într-o naţională cu patru fîşneţi, de talia unui Florentin Petre, un Torje, care-i ceva mai legat şi cu o palmă mai înalt trece drept un Keşeru. În teren însă, alături de vînjosul Keşeru, oricare fotbalist iute şi mingicar, dar scund ca Torje, pare de două ori mai nepotrivit. Şi nu numai că pare, dar chiar este. Dacă ne uităm mai bine la cum arată jucătorii naţionalelor noastre de juniori şi tineret şi-i comparăm cu vînoşii şi lunganii Germaniei, pricepem de ce nemţii cîştigă cu 8 la 0, iar noi pierdem cu 0 la 8. Distanţa reală ar fi cam de 16 la 0.

La o echipă de judeţ, un scundac care mănîncă foc, care-i răsuceşte de trei ori cu driblingul lui pe adversari şi-i pune-n fund şi care mai dă şi cîte un gol de la mijlocul terenului, scundacul devine legendă şi inflamează tribunele ori de cîte ori are mingea. Pitorescul pitic merge, dar cu măsură şi numai în întrecerile cu miză puţină. În basket, la zece echipe de top mai joacă şi cîte un pitic, dar unul de 1,80 m. E timpul să observăm că tinerimea noastră, care ajunge acum în prima ligă, în frunte cu absolvenţii Academiei lui Hagi, nu e o generaţie de atleţi. Fotbalul mare se face de o bună bucată de vreme numai cu fibră tare. În teren, Keşeru probează, cu tot ce face în teren, de ce a putut rezista ani mulţi în luptele corp la corp cu senegalezii şi cu ceilalţi africani bine legaţi din Franţa.

Neavînd altceva mai bun de făcut, m-am uitat la Paris, o săptămînă întreagă, seară de seară, la reluările şi transmisiile în direct ale unor meciuri din toată Europa. Cînd n-ai o simţire anume pentru o echipă, începi să vezi cauze, nu doar să te amăgeşti cu efecte. A fost ca şi cum m-aş fi trezit în altă realitate. Prin comparaţie desigur cu somnolenţa din majoritatea confruntărilor de primă ligă de la noi. Am simţit nevoia să ierarhizez aceste deosebiri, le-am notat, pe măsură ce ele mi se evidenţiau prin repetiţie, iar la capătul unei săptămîni de lucru cu fotbalul continental, cum n-am mai avut de foarte multă vreme, am realizat ce rol are selecţia din start. E totul.

M-am întrebat care din aşa-zisele speranţe ale fotbalului românesc, din categoria Iancu, Stanciu et Co., ar avea ce căuta în duritatea elegantă a acestui fotbal de mercenari, iar concluzia a fost una pe care am mai avut ocazia s-o trăim, de fapt, cu toţii, ori de cîte ori ni se întorc acasă cu coada între picioare fotbaliştii vînduţi cu tam-tam în Vest: nici unul. N-au statură, n-au muşchi de piatră, n-au minte de linia-ntîi, n-au bagaj tehnic complet, n-au educaţie de front. Cînd ai trecut de mic prin cîteva ruşini majore, din zodia unor 0 – 6, 0 – 4 şi 0 – 8, nu mai ridici capul niciodată, fiindcă ai făcut un defect nevindecabil la gît. Sau dacă îl mai ridică unul, e doar unul din zece, dar şi acela cu ezitări.