E bun, domnule, e refuzat la export!

Rusescu mai poate fi vîndut de cîteva ori, la preţ şi mai mare, acum, că are atîtea echipe în CV În anii de dinainte de 1990, alimentele româneşti refuzate la export se bucurau în ţară de toate atributele excelenţei. Salamul, […]

Rusescu mai poate fi vîndut de cîteva ori, la preţ şi mai mare, acum, că are atîtea echipe în CV

În anii de dinainte de 1990, alimentele româneşti refuzate la export se bucurau în ţară de toate atributele excelenţei. Salamul, pe care nu-l vroiau nemţii, era mai apreciat decît acela pe care îl returnau danezii. Funcţiona un soi de rafinament naţional al refuzurilor. Una era să fii umilit de un negustor francez şi alta de un angrosist arab. Şi-au luat nasul la purtare arabii, se cred francezi, le pute brînza noastră!, zicea poporul, înghiţind cu obidă dar şi cu evlavie patriotică brînza ruşinată de samsarii din Dubaiuri.

La masa festivă, care preceda prin 1982 un meci cu o echipă finlandeză, un ziarist român îl îmbia pe un confrate nordic cu mezelul ” de export” servit în regim de mare delicatesă de ai noştri. Nordicul l-a gustat şi s-a exprimat cam aşa: E atît de prost, că noi nici măcar la export nu l-am da. Replica trimitea la demnitate şi la respect pentru partenerii în afaceri, care pe vremea aceea, cu magazinele Alimentare goale, nu avea cum să fie percepută corect.

Deşi eşecurile în străinătăţi ale fotbaliştilor noştri au devenit, după serioasa şi dotata generaţie a lui Hagi, un fenomen cu durată, ele sînt comentate ca un fenomen doar în ultima vreme. Care-i misterul rateului lui Rusescu în Spania? Părerile se înmulţesc de la o zi la alta, iar cîţiva scribi ai publicaţiilor gunoi delirează : e un blestem, e un antiromânism dirijat din Vest, e lipsă de comunicare, băieţii noştri au nevoie de o perioadă mai mare de adaptare, sînt timoraţi de anturaj, îi macină dorul de Urziceni şi de Becali…

Adevărul e unul singur şi e de ordinul evidenţei. Agenţii îi văd lei în România, îi văd cum mănîncă foc la Chiajna şi în meciuri de 6 – 0, nu în confruntări dure, cu adversari de clasă. Transferurile curente se fac de fapt la nivel de agenţi şi de manageri. La vînzări – cumpărări de 1 sau 2 milioane de euro, nu patronii au ultimul cuvînt. Rusescu n-a plecat în Spania ca mare vedetă, cu un potenţial uriaş, neexplorat în ţară. El a fost cumpărat pentru ceea ce şi era, un jucător pentru consum. Dacă merge, îl ţii, dacă nu merge, scapi de el într-un fel sau altul.  Rusescu n-a fost o afacere decît pentru Steaua. Şi nu atît în ce priveşte banii veniţi de la Sevilla, cît referind la puţinii bani daţi Urziceniului. Acolo e cîştigul mare al Stelei, la diferenţa dintre cumpărarea de la Urziceni şi revînzarea în Spania. Iar dacă punem la socoteală revenirea lui Rusescu la Steaua mamă gratis, ca mare refuzat la export, cîştigul real al lui Becali sporeşte. Rusescu mai poate fi vîndut de cîteva ori, fiindcă are un CV onorant. La tranzacţiile de ordinul cîtorva milioane, CV-ul contează, nu prestaţia în teren.

E destul ca Rusescu să prindă o zi ca a lui Keşeru, într-un meci cu Rapidul sau cu alţi amărîţi din cei 18, şi isteria publicitară reîncepe. Iar ca povestea să aibă şi mister, n-ar trebui decît ca Sevilla să-l regrete şi să-l răscumpere cu covorul roşu la avion şi un contract de vedetă. Fiindcă un jucător refuzat la export de două ori e vădit mai bun ca unul returnat numai o dată.