Care Ronaldo, Burtosu’, Dinţosu’ sau Frumosu’?

Veşnicia, în fotbal, se măsoară cu anii. Uneori cu sezoanele. La jucătorii fără un vino-ncoa publicitar, veşnicia durează o zi

Cu nişte ani în urmă, Luţu a dat un gol, învîrtind nişte adversari în careu, şi multă vreme după asta […]

Veşnicia, în fotbal, se măsoară cu anii. Uneori cu sezoanele. La jucătorii fără un vino-ncoa publicitar, veşnicia durează o zi

Cu nişte ani în urmă, Luţu a dat un gol, învîrtind nişte adversari în careu, şi multă vreme după asta istoria patriei părea să fi cunoscut în sfîrşit împărţeala providenţială: înainte şi după golul lui Luţu. Cam tot pe atunci, începea isteria Beckham. Isteriile mediatice au ciudăţeniile lor, cele mondiale le bat, e adevărat, pe cele naţionale, dar fierbinţelile colective naţionale nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu acelea de cartier. Cînd a explodat subiectul Beckham, am gîndit că mai mult de atît nu e posibil. Chiar şi rapidiştii uitaseră de Rapid şi discutau numai despre magicianul englez. Crezusem că isteria Ronaldo cel Burtos fusese un maximum, dar şi ea a fost curînd minimalizată de Ronaldinho cel Dinţos.

E posibil să încurc ordinea acestor inflamări planetare pe nimic sau pe aproape nimic, dar nu contează. Ce contează e că au avut loc. Ar mai conta ceva: faptul că păreau să ne ocupe toată viaţa, dar au sfîrşit la fel de scurt cum au început. Isteria Mutu a fost tot timpul una de umplutură, între două continentale mai bine organizate. Oricîte nerozii ar fi făcut Mutu, fiţele Victoriei Beckham, genialele ratări ale superbului mascul David sau golurile trimise pe sub zid de Dinţos le luau faţa.

M-am uitat din cînd în cînd la meciurile unor Ronaldo Mondialu’ sau David Americanu’ şi trebuie să recunosc că nu m-au făcut mai fericit. Puteam să cred că am un deficit la măsura lucrurilor, că-s incapabil să trăiesc absolutul în fotbal. Din păcate, cel mai nou subiect mondial, Neymar, e cam terminat înainte de a fi început bine. Brazilianul avea ce a fost mai bun la fiecare dintre candidaţii dinaintea lui la gloria veşnică. Messi parcă nu are datele rolului. Nu-i destul să fii perfect, perfecţiunea trebuie să fie niţel fiţoasă, nu corectă. Cît despre actualul Ronaldo, întrebarea care pluteşte în aer e: care din ei? Nu poţi să impui cu media o legendă de larg consum cîtă vreme marele public e confuz şi se întreabă: E vorba de ăsta, de ăla ori de ălălalt? Că pentru moment, oricît s-ar licita numele unui Messi, piaţa n-are un subiect care să pornească o nouă isterie o dovedeşte supa reîncălzită Mutu. De această dată, vorbăria despre marea revenire a lui Mutu nu umple două goluri de subiect, ci două pauze de scenariu.

După Mondialul din Brazilia, lumea a redescoperit frumuseţea fotbalului de echipă. Sud-americanii au reacreditat dăruirea echipei, subminînd mitul supraomului care face totul, iar nemţii i-au confirmat aşa cum numai nemţii se pricep s-o facă. Au avut şi ei cîndva un Muller, mai au şi azi tot un Muller, la cîţi Mulleri produce Germania, unul va fi întotdeauna cel mai bun, doar că nici unul nu va deveni niciodată o vedetă din reclamele la Coca-Cola şi la pasta de dinţi. La asta e bine să luăm aminte.