Cînd şi puţinul e prea mult

Cînd compari jocul din actuală Cupă a Ligii a profesioniştilor noştri cu acela al profesioniştilor Germaniei, ai Argentinei sau ai Olandei, e normal să te întrebi: ce-i fotbalul profesionist în România?

Mondialul din Brazilia le-a făcut un rău de durată […]

Cînd compari jocul din actuală Cupă a Ligii a profesioniştilor noştri cu acela al profesioniştilor Germaniei, ai Argentinei sau ai Olandei, e normal să te întrebi: ce-i fotbalul profesionist în România?

Mondialul din Brazilia le-a făcut un rău de durată majorităţii fotbaliştilor din prima noastră ligă. Cînd nu ai posibilitatea de a compara un bine cu un şi mai bine, binele, oricît de mic ar fi el, ţi se pare cel mai bine. În treburile de interes urban a apărut, ca o măsură naţională a incompetenţei, numele lui Dorel, meseriaşul care mai mult strică decît drege. În fotbal, Dorel e băiatul care pasează la adversar, nu-i niciodată acolo unde ar trebui să fie, face stopuri de cinci metri, e mai mereu accidentat, iar în faţa porţii îşi dă cu stîngu-n dreptul. Şi cu toate astea, nu numai că vrea mai mult de 5.000 de euro lunar, dar îi plîng pe umăr o mulţime de binevoitori că nu-i primeşte. Între aceştia, şi cîţiva jurnalişti profesionişti cu 400-500 de euro impozabili pe lună.

La meciul Chiajnei cu Dinamo au asistat vreo 300 de spectatori. Că vor fi fost toţi plătitori ori nu, e tot aia. Dacă printr-un miracol ar fi venit la stadion toţi foştii fani ai lui Dinamo, acei 15.000-20.000 care umpleau cîndva tribunele din Ştefan cel Mare, ei n-ar fi încăput nici măcar pe străzile Chiajnei. Ceea ce în fotbalul fără Dorel e o clauză vitală – tribune mari şi tot timpul pline – la cele mai multe din cluburile noastre e un necaz. Profesionistul, adică omul care trăieşte dintr-o pricepere foarte exersată, e şi el de mai multe feluri. Faptul că un împiedicat din născare prinde un contract de 100.000 de euro anual nu-i meritul lui. E ori prostia celor care i-l semnează, ori interesul rapace al intermediarilor.

Mulţi din patronii şi şefii cluburilor care semnează contractele mari ale unor fotbalişti proşti şi care nu pot fi niciodată mai buni sînt şi ei tot de-alde Dorel. S-a instituţionalizat la noi, prin propaganda insistentă a agenţilor şi a unor patroni oneroşi, ideea că, în zece ani de fotbal, orice jucător profesionist trebuie să cîştige destul ca să nu mai muncească deloc tot restul vieţii. Şi asta deşi între pescarii şi bucătarii fotbalişti amatori din Insulele Feroe şi o mare parte din jucătorii lui Dinamo nu e nici o diferenţă la dotare şi joc.

Transmisiile televizate le bagă prea mulţi bani nemunciţi în buzunar unor echipe de alde Dorel, doar ca să avem un campionat lung cu 18 cluburi. Această împărţeală miloasă, care ascunde de fapt cîştigurile şi mai nemeritate ale unor angajaţi ai fotbalului la toate nivelurile, distruge tot ce a mai rămas din competiţie, începînd cu publicul. Domnul Negoiţă a preluat un club care cheltuia mai mult decît cîştiga, iar acum, cînd adevărul e la vedere, chiar şi dincolo de gratiile lui Borcea Puşcărialu, cum dai într-unul, cum ţipă doi.

Păi, măi oameni buni, cum să-şi cîştige doar pînă la 35 de ani banii trebuincioşi pînă la 75 unii ca Dorel, analfabetul şi fotbalistul de două parale, dar plătit lunar cu salariile a cinci chirurgi universitari? Terminaţi fizic la 35 de ani sînt nemţii, argentinienii şi olandezii pe care i-am văzut la Mondiale şi care-s performeri reali, pe cînd cei mai mulţi din ai noştri şi ai străinilor aciuaţi în Ligile noastre nu-s nici măcar începuţi?