Surprizele sînt garanţia normalului

Cultul vedetelor şi al lui “cel mai“ ne obturează de foarte multe ori judecata.

În loc să cinstim meritata, onesta, entuziasmanta victorie a naţionalei din Chile, facem mare caz de drama Spaniei. Vedetele, nu-i aşa, trebuie să sufere mai intens […]

Cultul vedetelor şi al lui “cel mai“ ne obturează de foarte multe ori judecata.

În loc să cinstim meritata, onesta, entuziasmanta victorie a naţionalei din Chile, facem mare caz de drama Spaniei. Vedetele, nu-i aşa, trebuie să sufere mai intens ca oamenii de rînd?! Necazul Spaniei, altfel anunţat de înfrîngerea de manual în faţa Olandei, e comentat cu toate superlativele cuvenite unui eveniment: cea mai mare surpriză, cel mai imprevizibil eşec, superratare, imensă tristeţe, cataclism naţional, dezastru uriaş, sublimă suferinţă…

Totul pleacă de la costurile fotbalului spaniol şi de la prezumţia unor investiţii greşite. Cum adică, să verşi miliarde în afacere şi să te bată nişte nimeni din Chile? În logica fotbalului-investiţie şi a victoriilor-profit, sutele de milioane de euro pompaţi în vedetele Realului, ale Barcelonei şi ale celorlalte formaţii care mai dau cîte un jucător-doi naţionalei, Spania trebuia să zdrobească Chile. De foarte multe ori însă gonflarea publicitară şi cîştigurile imperiale ale unor jucători emblematici le erodează acestora simţul proporţiilor. Odată ajunşi campioni mondiali, spaniolii se  consideră supraoameni. De unde şi formula, profund jignitoare pentru adversar, că o înfrîngere la Chile e una ruşinoasă. Nu doar alcoolul tîmpeşte. Trufia, puterea, averea dau un gen de come pe picioare semănînd perfect cu fericirea alcoolului. Spaniolii n-au coborît cu picioarele pe pămînt după K.O.-ul cu Olanda. Ei au intrat pe teren cu nasul sus şi cu îndreptăţirea de a zdrobi Chile.

În fotbalul mondial există un gen de club al elitelor neînregistrat ca atare, dar funcţional. Olanda, Spania, Italia, Franţa, Portugalia pot să piardă una la alta, dar aici înfrîngerile sînt tot o chestiune de rang. Ţin de naturalul claselor conducătoare. Acel 0-5 al Spaniei în primul meci cu Olanda e un reper de prestigiu în istoria unei campioane mondiale. Nu-i o trezire, ci doar un pic de istorie la nivel de stăpîni. Eu, unul, m-am cam vindecat de admiraţia pentru supremaţia miliardelor. Poate şi pentru obiceiul media de a cita, dimpreună cu numele unor Iniesta sau Ronaldo, şi zecile de milioane de euro care intră în teren o dată cu aceştia. Mi s-a părut o chestiune de normalitate, chiar una de demnitate absenţa sumelor de vînzări şi transferuri în comentariul la chilieni. Nu erau nici măcar nişte nume. Chilienii, prin comparaţie cu numele sacre ale spaniolilor, au fost nişte anonimi de dincolo de Ocean. Nişte tineri aflaţi atît de departe de măsurile calităţii din fotbalul european încît au putut să le ignore. Mare minune!

Sincer vorbind, am simţit pentru jocul, pentru ardoarea şi pentru starea profund umană din lotul chilian ce nu mai simt de mulţi, de foarte mulţi ani pentru echipa unor Piţurcă, Mutu şi Tamaş. Aici am ajuns, să ne răzbune mediocritatea şi prostia nişte ţări sărace şi mîndre de la capătul lumii.