Oferta la omerta

În toate mafiile, omerta presupune pedepse cumplite pentru trădători. În limbajul juridic, legea tăcerii are un nume ce pare să reclame un maximum de onorabilitate şi se cheamă, ca în boierime, confidenţialitate

Răzvan Burleanu, noul preşedinte al FRF, are funcţia, […]

În toate mafiile, omerta presupune pedepse cumplite pentru trădători. În limbajul juridic, legea tăcerii are un nume ce pare să reclame un maximum de onorabilitate şi se cheamă, ca în boierime, confidenţialitate

Răzvan Burleanu, noul preşedinte al FRF, are funcţia, dar puterea e încă la fostul Mircea Sandu. Contractul, prin care Mircea Sandu îşi păstrează nu numai privilegiile din statul în stat – care e FRF-ul -, ci şi puterea are o clauză: cine face publice aceste privilegii de bancher, va fi pedepsit. Nu i se taie un deget, ca-n Orientul mafiot, nu e împuşcat în ceafă ca-n Sicilia, dar e trimis urgent de unde a venit, e anatemizat în cel mai murdar limbaj din mahalaua politicului şi e ameninţat adînc de tot la buzunare.

Domnul Burleanu a făcut greşeala justiţiarului amator. A vrut să rezolve într-o zi o porcărie construită cu multă tactică vreme de două decenii de un clan care se cheamă FRF. Domnul Burleanu a pornit războiul cu Marele Privilegiat cu nişte principii şi strigături postelectorale, în timp ce echipa acestuia, pe care vrea s-o alunge scurt şi cu nişte hîrtii oficiale, nu-şi apără sărăcia şi nevoile, şi neamul, ci bunăstarea, ambiţiile şi neamurile.

În acest război, domnul Burleanu e singur, pe cînd Mircea Sandu – cum zic fotbaliştii – „e mulţi” şi va fi tot mai mulţi, pe măsură ce oferta noului preşedinte stîrneşte omerta. E doar o chestiune de timp pînă ce DNA-ul va bate la toate uşile fotbalului, şi nu cioc, cioc cu degetul, ci bum, bum, cu piciorul. Liga şi Federaţia şi-au constituit, de-a lungul deceniilor de după 1990, nişte sisteme de fraudare a fotbalului care nu par a privi statul. Liga şi Federaţia risipesc bezmetic tot mai puţinii bani ai fotbalului. Cele două foruri sînt an de an mai bogate, într-un fotbal an de an mai calic. Aici e defectul relaţiei, la faptul că şefii şi slujbaşii lor confidenţializează marele jaf din nişte bani care ar trebui să meargă la centrele de copii şi juniori, la campionat, la dotări şi la potolirea corupţiei.

Într-o prăbuşire de sistem, cînd nici măcar Steaua, cu bugetul ei confortabil, nu-şi mai plăteşte jucătorii şi personalul cu lunile, iar campionatul se restrînge la 14 echipe,  Mircea Sandu şi-a asigurat o şefie din umbră de 500.000 de euro anual. Dacă asta nu e devalizare, atunci ce e ? Prin suma asta, apărată cu o clauză de confidenţialitate, care o poate dubla la orice încercare de răzvrătire a urmaşilor, Mircea Sandu ne comunică o grijă de-a dumisale. Omul ştie ce ştie: trage de bani cît mai e de unde, fiindcă de la ce urmează nu prea mai are nădejdi. Mircea Sandu ştie mai bine ca oricine că în fotbalul nostru vine apocalipsa financiară. Şi l-a lăsat pe entuziastul, pe surîzătorul Burleanu să anunţe insolvenţa.