Sporturi care nu sînt sporturi

Multe din disciplinele care în Vest ţineau prima pagină la noi nici nu aveau nume.

Cîţiva şahişti români s-au bucurat pînă în 1990 de o cinstire ca mari sportivi, rivalizînd cu aceea a unor atleţi sau fotbalişti. Din raţiuni care […]

Multe din disciplinele care în Vest ţineau prima pagină la noi nici nu aveau nume.

Cîţiva şahişti români s-au bucurat pînă în 1990 de o cinstire ca mari sportivi, rivalizînd cu aceea a unor atleţi sau fotbalişti. Din raţiuni care nu vor fi prea curînd limpezite, o mulţime de întreceri, jocuri, competiţii, bătăi şi chiar distracţii au fost, iar unele încă mai sînt, tratate ca sporturi, deşi ar trebui să se limiteze la ce sînt ele cu adevărat  şi să nu mai confuzioneze pînă la abuz principiul cardinal „Minte sănătoasă în corp sănătos”.

Comunismul făcuse din viaţa sindicală un pretext prin care se plătea sportul profesionist, iar după paravanul sindical prosperau şi aduceau medalii, din competiţii care în Occident nu însemnau aproape nimic, valuri de analfabeţi cu diplome de ingineri şi maiştri. Dacă-ţi cădea în mînă un cotidian de sport francez, să zicem, te trezeai în cu totul altă lume. Comunismul făcuse din competiţiile cu participare internaţională un teren important al ideologiei, iar după ce s-a ales praful de ideologia bolşevică, sporturile de propagandă au pierdut întîietatea.

La o publicaţie la care am lucrat înainte de decembrie ‘90, figura ca redactor cu leafă mare o şahistă, campioană naţională şi cu unele evidenţieri internaţionale meritorii. Doamna nu era şi o colegă amabilă. De fapt, nici nu se putea numi colegă, deoarece călca prin redacţie doar ca să-şi ia salariul, să ne privească niţel de sus, ca pe nişte slujbaşi anonimi, şi să se încuie două ceasuri cu şeful în biroul acestuia, de unde, după un colocviu şahist, desigur, pleca roşie la faţă şi ciufulită. Îndrăznind la un moment dat să gîndesc cu voce tare că nu-i tocmai normal să ţinem în redacţie o persoană care nu face treabă de redactor, adjunctul de atunci mi-a vorbit într-un chip de neiertat, dar semnificativ pentru condiţia de atunci a şahiştilor, vizavi de aceea a jurnaliştilor şi a scriitorilor din presă: Mă, nu fi troglodit, trebuie să ne mîndrim că avem printre noi o campioană!

Multe din aceste sporturi, care nu prea erau sporturi şi nu făceau deloc mintea mai sănătoasă, în ciuda diplomelor inginereşti cu care se plăteau medaliile, n-au decăzut. Au revenit firesc acolo unde le era locul, la statutul de îndeletniciri plăcute cu suport de competiţii. Dacă un pasionat al unor competiţii de odinioară vrea să finanţeze un club, s-o facă şi bravo lui. Dar statul să se orienteze doar către sporturile cu mare tradiţie şi cu efect real în luarea în seamă mondială, nu pe oină şi trînte libere. Există atîtea campionate ale băutorilor de bere, ale mîncătorilor de chiftele, ale tăietorilor de butuci şi ale aruncătorilor de dovleci, încît – dacă le-am face olimpice pe toate nu ne-ar mai rămîne nici timp şi nici forţă de muncă pentru a supravieţui. De la un timp, se face propagandă pentru ca şahul să devină, ca şi religia, obiect de studiu în şcoli. Şahul poate fi o opţiune şcolară stimabilă, care disciplinează viaţa elevului, dar e mult mai util ca învăţămîntul să intre cu programe în universul digitalului şi al informaţiei, nu cu jocuri avînd nume de sporturi, fiindcă viitorul a început ieri, iar mîine va fi prea tîrziu pentru aproape orice.