Șantajul, ca garant al reciprocității

Răzvan Burleanu descoperă cu fi ecare zi care începe că are puterea, dar că asta nu-i folosește la guvernare. Exact ca-n politichia la nivel de Stat

Așa se întîmplă întotdeauna cînd se schimbă niște șefi care și-au creat un sistem […]

Răzvan Burleanu descoperă cu fi ecare zi care începe că are puterea, dar că asta nu-i folosește la guvernare. Exact ca-n politichia la nivel de Stat

Așa se întîmplă întotdeauna cînd se schimbă niște șefi care și-au creat un sistem de șefie printr-un complet de șantaje, de jos în sus și de sus în jos. Altfel spus, acel gen de șantaje cu cîștig pentru toată lumea, care nu va fi dovedit niciodată, pentru că toate părțile au avut de cîștigat. Pentru că nimeni din interior nu vrea să dovedească nimic, iar din afară e practic imposibil. Așa se întîmplă cu orice formă de organizare care, prin învechire, devine Stat în Stat. Cetate în Stat. Fortăreață în Stat.

Răzvan Burleanu descoperă că nu poate să schimbe nimic, întrucît orice mișcare pe care o intenționează înseamnă să miște dinăuntrul fortăreței un om, iar oamenii pe care i-a moștenit sînt inamovibili. N-au motive să plece, nu pot fi dați afară, iar sistemul, care înseamnă loialitate veșnică fostului șef, e solidar tot veșnic cu fiecare ins deranjat din scaun. SCAUNELE, LA FRF, SÎNT ÎNLĂNȚUITE ATÎT DE COMPACT ÎNCÎT CUM TRAGI DE UNUL, CUM SE ÎNLĂNȚUIESC ȘI MAI TARE TOATE. Scaunele astea vor să iasă la pensie la fel ca jilțul lui Mircea Sandu, în regim de tron împărătesc. Mircea Sandu a fost omul, dar starea de spirit Mircea Sandu a rămas. Nimeni dinăuntrul fortăreței nu cedează, deoarece nimeni din afară nu-i va plăti pe termen lung cum i-a plătit FRF-ul.

Un amic mi-a mărturisit cu obidă că n-a încercat nimeni să-i cumpere cinstea. Sînt onest, a spus el, fiindcă nu mi s-a propus niciodată un preț. Poate că unul mare m-ar fi convins să nu mai fiu atît de onest. Salariile slujbașilor lui Răzvan Burleanu sînt prețul cel mai bun care le-a fost propus vreodată în schimbul unei loialități necondiționate. Și nu atît supunere, cît obligația – reciproc avantajoasă! – de a nu îngădui destructurarea sistemului la tîrzia, mult prea tîrzia mazilire a stăpînului. Răzvan Burleanu vrea o Federație cu alți slujbași. Numai că n-are de unde să-i ia. Cei care- l așteaptă pe la uși nu pe el îl vor, ci supușenia aia chiaburească, de 5.000 – 7.000 de euro lunar a inamovibililor. NU-I NIMENI NEBUN SĂ CEARĂ MUNCĂ ÎNTR-UN LOC UNDE BANII SE IAU PE TĂCERE.

Ce nu realizează, în euforia victoriei sale fără glorie, Răzvan Burleanu e că fiecare om din Federație e un imens tezaur de taine cu un preț mare pe piața stenogramelor. Federația e ca un joc de marocco din care nu poți să tragi de un capăt nici un băț, fiindcă nu știi cum se țin în picioare celelalte. Dar un marocco nu cu bețe de înfipt în fripturici la tavă, ci cu bîrne lungi ca stîlpii de telegraf. Cade unul, cade toată piramida în capul celui care se ambiționează să o clatine.

Sărbători Fericite, domnule Burleanu !