Cei şapte malefici şi un prost

Vor exista mereu doi Gică Popescu în acelaşi om: fotbalistul şi celălalt.

Pe Gică Popescu l-am văzut de aproape, pentru prima şi ultima oară, la Consulatul American, la secţia vize. Să fi fost prin 1993 sau 1994. N-aş fi reţinut […]

Vor exista mereu doi Gică Popescu în acelaşi om: fotbalistul şi celălalt.

Pe Gică Popescu l-am văzut de aproape, pentru prima şi ultima oară, la Consulatul American, la secţia vize. Să fi fost prin 1993 sau 1994. N-aş fi reţinut momentul dacă n-aş fi aflat din ziare că tocmai suportase o corecţie estetică spectaculoasă la nas, care avea să surprindă pe toată lumea. Gică Popescu avusese un nas mai mult decît mare, un nas cît pentru două persoane, iar noua lui faţă într-adevăr uimea. Înainte de operaţie, remarcai doar ciudăţenia anatomică, iar după realizai ce flăcău chipeş era totuşi fotbalistul şi cît trebuie să fi suferit el, pînă ce s-a decis la o reparaţie medicală atît de drastică.

Ulterior, ori de cîte ori i-am citit numele sau i-am văzut chipul la televizor, n-am putut scăpa de simţămîntul acela de vinovăţie al părtaşului la un secret uitat de toată lumea, şi anume că vor exista mereu doi Gică Popescu în acelaşi om. Oricît de celebru ar fi ajuns, avea să aibă pentru tot restul vieţii un călcîi al lui Ahile, un loc în suflet foarte vulnerabil.

Giovani Becali, care se pricepe mai bine ca oricine din lumea de subsol a fotbalului la psihologiile vulnerabile, l-a tîrît pe Gică Popescu într-un cîştig penal, i-a băgat în buzunar nişte bani, de care acesta chiar n-avea nevoie, numai fiindcă îl putea manevra uşor. A profitat mişeleşte de buna-credinţă a unui naiv care socotea că gloria e totul. Cîştiga noul Gică Popescu din fotbalul mare cît nu visase în anii în care fusese doar lunganul cu nasul caraghios, iar oferta otrăvită a samsarului îl găsea euforizat şi uşor de prostit. Cum să-şi imagineze omul numărul unu al naţionalei că-şi va permite cineva să-i rişte viitorul şi să-i pună miză ca la poker onoarea, ca şi cum n-ar fi fost unicul Gică Popescu de la Barcelona şi Galatasaray, ci un mingicar oarecare, bun de scos la tarabă?

Gică Popescu nu e unul din cei opt „grei” ai puşcăriei, cum li se spune cu o metaforă de celulă primilor şapte, e o victimă a lor. Nu i-o făcea Giovani Becali, i-o făcea cu aceeaşi lipsă de scrupule oricare din cei şapte malefici. A candidat la şefia FRF-ului cu aceeaşi convingere bleagă că el e totuşi căpitanul Generaţiei de Aur, că n-are nici o treabă cu completul de şapte, că ţara nu-şi uită niciodată eroii.

Ce n-a înţeles Gică Popescu şi foarte probabil n-o să realizeze niciodată e deserviciul imens pe care o gogomănie ca a lui i l-a făcut ţării. Iar ca să fie limpede pentru toată lumea cît de nenorocit e acest deserviciu adus imaginii Patriei, e de ajuns să ni-l imaginăm pe cel inimaginabil. Şi anume că n-ar fi vorba de Gică Popescu, ci de Gică Hagi. Doamne, iartă-mi prezumţia!