Onoarea cu bani şi onoarea gratis

Pînă în 1990, sportivii noştri se chemau „amatori”, deşi profesia lor reală, în care erau plătiţi cu o carte de muncă la o fabrică, era performanţa. O a doua răsplată, dar prima în ordinea importanţei ce i se acorda, era […]

Pînă în 1990, sportivii noştri se chemau „amatori”, deşi profesia lor reală, în care erau plătiţi cu o carte de muncă la o fabrică, era performanţa. O a doua răsplată, dar prima în ordinea importanţei ce i se acorda, era onoarea de a reprezenta România peste hotare. Cine aducea medalii primea acasă un frigider, o maşină de teren ARO, un apartament la bloc şi uneori bani. Minciuna asta instituţionalizată a funcţionat decenii de-a rîndul şi a funcţionat chiar la nivelul Olimpiadelor şi al Campionatelor continentale şi Mondiale pentru că nici campionii Occidentului nu erau sută la sută amatori. Trăiau şi din sport, cu acoperirea gloriei de a fi înalţat steagul patriei pe cel mai înalt catarg.

În Cupa Davis, Ţiriac şi Năstase au reuşit să amestece atît de bine statutul de amator cu acela de profesionist că nu le-a mai despărţit nimeni niciodată. Au făcut avere pe terenuri străine, iar statul comunist a tolerat ambiguităţile financiare întrucît cinsteau numele patriei. Ţiriac şi Năstase ştiau că numai victoriile îi făceau speciali şi semicapitalişti. De fapt, toţi marii noştri performeri „amatori” şi „sindicalişti” erau nişte semicapitalişti, civilii cu fundul în două luntre, iar cei militarizaţi cu luntrea în două funduri.

Astăzi nu mai e nici o onoare să-ţi pierzi vremea cu bătrîna Cupă Davis. Nu-ţi pierzi doar timpul, ci şi banii pentru obişnuitele înfrîngeri în primul tur, plătite totuşi cu mai multe mii de dolari. Ucrainenii aveau motive să ne bată. Ai noştri aveau numai motive să termine repede treaba, cu la fel de obişnuita „înfrîngere surprinzătoare”, ca să nu rateze challengerul săptămînal sau turneele care le asigură pierderea la cîştig. Sau, altfel spus, cîştigul la pierdere. E adevărat că în joc e şi niţică onoare, deoarece în dreptul lui Han şi în paranteză apare şi Rou sau Rom, dar asta e doar o practică. Iar practica şi onoarea nu mai sînt demult acelaşi lucru.

Nici media nu mai e ce a fost. Cum să avem noi păreri pe banii lui Han (Rou)? Merge omul unde mai e invitat, pierde la mare luptă sau lamentabil în primul tur, iar pentru asta e onorat cu un cec pe care l-ar invidia pînă şi un director de bancă.

Corect ar fi să scriem Adio, Cupa Davis!, deşi nici Aleluia, Cupa Davis! n-ar fi un titlu de ştire tocmai greşit. Cîndva, pe vremea tenisului semicapitalist onorat de Năstase şi Ţiriac cu numele României, chiar şi înfrîngerile aveau titluri mari pe prima pagină în toată presa lumii. Astăzi, în trei sferturi din media naţională, ştirea de subsol despre ratarea din Ucraina a fost alungată de o alta, mult mai incitantă, despre ultima mare arestare în sport, cea a lui Obreja.

Tot ce e mare, foarte mare şi cel mai mare, fie şi o condamnare cu executare, e o onoare pentru sportul românesc. Păcat că nu mai înălţăm tricolorul, ca să ştim cu ce ne mîndrim.