Şi eu am fost cîndva ultras

O posibilă explicaţie pentru „trăirile” unora care sînt totuşi semeni de-ai noştri.

La Progresul Brăila, o echipă de pluton din Divizia C, juca prin anii 1958 – 1960 un fost coleg din şcoala elementară, un băiat scund, dîrz şi cu […]

O posibilă explicaţie pentru „trăirile” unora care sînt totuşi semeni de-ai noştri.

La Progresul Brăila, o echipă de pluton din Divizia C, juca prin anii 1958 – 1960 un fost coleg din şcoala elementară, un băiat scund, dîrz şi cu o alergare muncită rău pe care tribunele îl botezaseră Moartea. Avea o faţă numai oase şi ochii afundaţi în orbite care te făceau să nu te simţi prea bine cînd te priveau. Băiatul acela oropsit era extremă dreaptă şi făcea nişte curse atît de lungi că ridicau publicul în picioare. Eram ceea ce azi se cheamă unul din fanii lui dintr-un tainic sentiment de solidaritate în năpăstuire. Mă răzbuna în tot ce nu reuşisem şi-n tot ce nu speram. Pe vremea aceea nu existau ultraşi, dar asta nu înseamnă că nu existau şi trăirile de ultras.

Cîţiva ani mai apoi, în Bucureşti, mi-am mutat simţirea de ultras pe extrema dreaptă a echipei Progresul, un ins vînjos, lat în spate şi cu o fugă oarecum contra naturii, în sensul că scotea cam 11,5 – 12 secunde pe sută la începutul meciului. Mai bine decît zvelţii cu picioare lungi şi treizeci de kilograme mai puţin. Simţeam că trebuie să fac ceva, ca să fie luat mai mult în seamă. Îl chema Oaidă, cred că şi Nicolae, tribunele Progresului îl iubeau, dar vedetele timpului erau, ca şi azi, jucătorii C.C.A.( Steaua de azi ) şi ai lui Dinamo.

Trăirea de ultras e veche, numai că acum merge adeseori către penal. Pe atunci puteai să fii ultras de unul singur, fiindcă Miliţia băga la puşcărie orice grup, numai să fi încercat să strige ceva în stradă. Nici în tribune nu erau îngăduite excesele. Miliţia era peste tot. Oaidă, cu constituţia lui de luptător, era opusul altui vitezist, Cacoveanu, extrema stîngă de la C.C. A. Numai că militarul nu mă răzbuna în nici un fel, pe cînd civilul Oaidă era învingătorul născut fără şansă în viaţă într-un cartier.

Ca să te poţi manifesta sălbatic, trebuie să fii un anonim într-o hoardă. Să nu răspunzi ca individ pentru ieşirile asociale. Mulţimile de ultraşi din toată lumea au ceva cu societatea, nu cu adversarii echipelor pe care le susţin. Dacă mă încumet la această explicaţie, e pentru că sîntem în afara sezonului competiţional şi nu risc prea mult. În hoardă, chiar şi tinerii altfel controlaţi au ieşiri de fiare. Un sfrijit, dintr-o coloană de ultraşi care speria bulevardul Ştefan cel Mare în drum spre stadion, a ţîşnit o clipă din gloată şi i-a dat cu un behăit de mîndrie un picior în fund unei bătrîne de pe trotuar. Iar coloana a urlat aprobator.

Cred că ultraşii noştri au altă motivaţie decît cei din ţările bogate. Vor fi fiind şi cîţiva mai înstăriţi, dar majoritatea răzbună prin dezmăţ absenţa unui orizont. Nu aşteaptă nimic de la familie, de la societate, de la viitor şi trăiesc clipa periculos, ştiind că altă ocazie, în afara ocaziilor de hoardă, de a se simţi importanţi separat, ca indivizi, n-or să aibă.