Povestiri dintr-un spital de rupţi

Aşa numitele intrări la gioale sînt urmarea lipsei de respect faţă de adversari. Dar mai ales faţă de sine.

Între drama lui Dan Roman, cel scos practic din marea performanţă în fotbal de către neşlefuitul de Ciprian Dinu, de la […]

Aşa numitele intrări la gioale sînt urmarea lipsei de respect faţă de adversari. Dar mai ales faţă de sine.

Între drama lui Dan Roman, cel scos practic din marea performanţă în fotbal de către neşlefuitul de Ciprian Dinu, de la FC Botoşani, şi aceea mai recentă a lui Marius Alexe, de la enigmatica formaţie cu nume de bar, Sassuolo, avem povestea, în devenire tristă, a stelistului Chipciu. O poveste cu un viitor confuz, dacă e să luăm în seamă aşa numitele recuperări miraculoase din fotbalul nostru, dar şi cu unul previzibil, dacă punem la socoteală marele număr de jucători care au ratat aproape totul ca urmare a unor accidentări. Chipciu n-o să mai fie prea curînd sau poate chiar niciodată atletul care se anunţa a fi. I s-a înjumătăţit curajul, îşi apără pîinea, menajîndu-şi tendoanele, a aflat că i se pot întîmpla şi lui nenorocirile despre care gîndea că sînt sortite numai altora.

Ar trebui scrisă o istorie a rupţilor în stil românesc din fotbal, iar ea cred că ar conduce la alte înţelesuri şi concluzii decît istoriile accidentaţilor din alte ţări. Noi, românii, pînă şi la rupt oase sîntem altfel. Sîntem şi inovatori, şi lipsiţi de simţul vinovăţiei. Cum să se simtă vinovat un Ciprian Dinu, care l-a terminat pe Dan Roman, cînd a fost mîngîiat cu numai şase etape de suspendare, care cu siguranţă că-i pot fi reduse dacă se duce cine poate la cine trebuie ?

Aşa numitele intrări criminale la gioale sînt consecinţa lipsei de respect pentru adversari, dar mai ales a respectului de sine. Cine se respectă pe el nu-şi bate joc de viaţa altora. Minţile mărginite sînt mîndre de limitările lor. Marii fotbalişti nu-şi răzbună neputinţele fizice ale vîrstei şi unele diferenţe la talent zdrobind picioarele adversarilor mai tineri şi mai dotaţi, lovindu-i golăneşte cu cotul în ficaţi sau în ochi. Marii fotbalişti nu-şi murdăresc numele cu piedici grobiene. Şi nu doar fiindcă pot compensa prin tehnică unele oboseli ale carierei.

Mai mult, marii fotbalişti nici nu prea jung la cuţit. Nu le dau ocazia primitivilor să-i atace la rupere, iar faptul care-i apără cel mai bine de accidentări e condiţia lor demnă în arenă. Cînd au în faţă mari caractere, primitivii se tem de reacţia tribunelor şi a presei, se resemnează la ceea ce sînt, la ceea ce n-or să fie ei niciodată, în preajma celor superiori. Dar izbesc în meciul următor în alţii, îşi răzbună mediocritatea lovind, ca liceenii trădaţi de iubite, cu pumnul în ziduri.

Sîntem prea cavaleri cu nişte neciopliţi care fac din fotbal o chestiune de guerilă de mahala. Ar trebui să socotim în statistici meciurile, şi atacurile murdare, şi simulările de operetă, şi agresiunile de toate naturile. Unde nu-i civilizaţie, e greşit să vorbim de valoare.