Ce s-ar fi întîmplat dacă…

… dacă totuşi ne calificam?

Despre istoricii lui Napoleon se spune că au ştiut toţi, mai bine decît marele învins, ce-ar fi trebuit acesta să spună, să facă şi să proclame ca să nu piardă nici o luptă şi nici […]

… dacă totuşi ne calificam?

Despre istoricii lui Napoleon se spune că au ştiut toţi, mai bine decît marele învins, ce-ar fi trebuit acesta să spună, să facă şi să proclame ca să nu piardă nici o luptă şi nici un război.

Nicicînd comentatorii de toată mîna ai fotbalului nostru n-au folosit mai mulţi de „dacă…”  – iertaţi-mi căcafonia – ca înaintea meciului cu grecii de la Bucureşti. Ce s-ar fi întîmplat dacă totuşi ne calificam ? Dacă arbitrul ne dădea un penalty, iar Tănase era lovit în ceafă de o minge aiurea care se ducea ca proasta în poarta grecilor ? Dacă nu se marca în prelungiri şi dacă tot Tănase marca golul uriaş, golul gigantic, golul genial de 5 la 4 la loviturile de departajare? Vă imaginaţi ce faţă inspirată ar fi avut Piţurcă la conferinţa de presă, cum i-ar fi anatemizat el pe cei care s-au îndoit de harul său de selecţioner? Cum ar fi răsărit, ca ciupercile otrăvite după ploaie, noii istorici ai naţionalei, cei puţini, dar pozitivi, care ştiau de cînd se născuseră că ne vom califica?

Ceafa şi şutul de 5-4 al providenţialului Tănase ar fi dat peste cap tot ce s-a scris şi s-a spus despre jalea din fotbalul românesc şi despre mediocritatea lotului lui Piţurcă. Dacă miracolul ar fi avut loc, ar fi ieşit imediat în faţă, pe toate fronturile media, cei care pasămite au gîndit sută la sută româneşte, care nu numai că pot rescrie pozitiv istoria ultimelor 16 campionate care ne-au dus atît de jos, ci şi istoria viitoarelor campionate, acelea care îl vor sanctifica pe Piţurcă prin calificarea şi mai istorică din 2016.

Şi ce mai de prezumţii, profeţii şi entuziasme naţionaliste am fi îndurat, pînă la Mondiale, noi, cei care ne-am îndoit de prea sacrul profesionalism al lui Piţurcă! Cum s-ar fi îmbunătăţit dintr-o dată, cu 300%, şansele noastre la o altă calificare pozitivă dacă în Brazilia am fi nimerit într-o grupă uşoară, dacă toţi adversarii din serie ar fi păţit nişte intoxicaţii alimentare, miraculoase şi ele, şi cum ar fi devenit Tănase, în urma unei frenezii de şase goluri marcate cu ceafa, legenda vie a Mondialelor.

Lucrul bun, în tot delirul ăsta pozitivisto-clinic, e că nici nu era nevoie să se întîmple. Miracolele nu-s toate o fericire. Există şi miracole tîmpite, miracole pe dos. Ce-i minune pentru noi poate fi o înfrîngere dramatică pentru întreaga suflare omenească. Cum adică, românii să trăiască fericiţi pînă la adînci bătrîneţi numai din miracole, noroace, binecuvîntări ale soartei şi din „dacă…” , iar munca, talentul, construcţia şi adevărurile, care stau la baza civilizaţiei sportului, să nu mai însemne nimic?! E bine, e normal, e posibil să fie şi aşa?
Nu-i bine, nu-i normal, dar de posibil, e posibil, dacă…