…Dar şi Cupa Campioanelor?!

În ciuda eforturilor organizatorice de rang mare, fotbalul cu echipe de femei e mai degrabă o amabilitate decît un fotbal de calitate.

Primul meu articol în cotidianul de sport scos de Ioaniţoaia curînd după 1990 a fost un fel de […]

În ciuda eforturilor organizatorice de rang mare, fotbalul cu echipe de femei e mai degrabă o amabilitate decît un fotbal de calitate.

Primul meu articol în cotidianul de sport scos de Ioaniţoaia curînd după 1990 a fost un fel de cronică la un fel de meci de fotbal. Se înfruntau la Cîmpina „naţionalele ” României şi Poloniei, iar dacă zic un fel de cronică la un fel de fotbal e pentru că era vorba de două formaţii de fete şi femei, una mai împiedicată ca alta. În tribune se aflau numai bărbaţi, care se distrau într-un climat de vulgaritate vecin cu golănia, în teren cele mai multe din fotbaliatoare se prefăceau că n-aud mîrlăniile plutonului de masculi vîrstnici, venit la stadion numai pentru ocazia sărbătorească a abjecţiei de grup, iar eu trebuia să mă lămuresc nu numai cum aveam să comentez evenimentul, ci şi ce-ar fi putut să însemne, într-o nouă ordine socială, fotbalul cu femei.

Zilele trecute, după mai bine de două decenii, m-am nimerit din nou la un meci internaţional de fotbal cu femei, de astă-dată parte dintr-o competiţie mai mult decît prestigioasă, pandant la masculina Cupă a Campionilor. Se întîlneau – la tv, bineînţeles, fiindcă nu-s chiar atît de rafinat ca să străbat Europa pentru un meci de două parale şi nici Ioaniţoaia nu se mai distra pe seama gazetarului de sport începător de odinioară – o echipă din Wolfsburg cu alta din Malmo. Un fotbal cam de liga a treia de la noi şi cu tribunele la fel de goale ca acelea de la Cîmpina, de care am pomenit. Diferenţa o făcea publicul restrîns şi apatic, care proba interesul real al meciului, dar şi al competiţiei. Găsindu-mă singur cu televizorul şi cu civilizata plictiseală de pe stadion, m-am întrebat dacă tot ce-mi trece prin minte e o chestiune de misoginism sau defectul era la excesul de egalitarism, practicat de toate statele democratice, în dauna naturii. Existînd de acum Mondiale de haltere pentru femei şi lupte de tip K1 cu femei, e logic să avem curînd – dacă nu cumva chiar există – şi nişte show-uri planetare cu nişte namile asexuate, antrenate să ridice nişte ghiulele gigantice de beton şi să tîrască în ham camioane de zece tone, show care să se cheme, tot în paralel şi tot pentru un public de excentricităţi maxime, Cele mai puternice femei din lume.

E posibil, e în mersul vremurilor, dar unde mai sînt aici femininul şi diferenţele acelea biologice care ne definesc dintotdeauna ? Iată, după două decenii de fotbal feminin cu o organizare de rang mare, Cupa Campioanelor e mai degrabă o amabilitate decît un fotbal de calitate. Iar ce-i şi mai semnificativ, în linia aceleiaşi curtoazii democratice, e că antrenorii formaţiilor mai răsărite nu-s doamne, ci domni.

Nu-i exclus, aşa cum s-au înmulţit concertele şi spectacolele dansante cu minori „geniali” şi minore care le maimuţăresc pe vedetele de cancan, să avem şi gale de genul „care pe care” pînă la sugrumare cu fetiţe şi băieţei.

Eşecul, simpaticul eşec al Cupei Campioanelor, oricîte argumente ar aduna în cauza continuităţii, ar trebui să ne facă mai rezonabili. Totul e posibil, dar oamenii de aceea sînt oameni, să nu facă şi natura K.O.

Prin anii ’50, ruşii tot învingeau natura mutînd strîmtorile şi desţelenind pădurile. Noroc că şi-au dat seama ce s-ar fi întîmplat după ce terminau şi războiul cel mare cu natura: dispărea Rusia!