Dănciulescu. Fotbalistul la pensie

În sportul de performanţă, adevărata profesie e tinereţea. S-a dus tinereţea, s-a sfîrşit şi lupta pentru locul întîi.

Întrecerile în care vîrsta nu contează, cum ar fi şahul, se cheamă sport fiindcă permit ierarhizări valorice. Dar şi strungarii au avut […]

În sportul de performanţă, adevărata profesie e tinereţea. S-a dus tinereţea, s-a sfîrşit şi lupta pentru locul întîi.

Întrecerile în care vîrsta nu contează, cum ar fi şahul, se cheamă sport fiindcă permit ierarhizări valorice. Dar şi strungarii au avut competiţii în breaslă, cu ” stahanovişti” care munceau cît alţi zece. Deşi fotbalul e una din cele mai răspîndite profesii ale tinereţii, în nomenclatorul meseriilor cea de fotbalist lipseşte. O consolare ar fi faptul că o mulţime de alte îndeletniciri de-o viaţă, cum ar fi bunăoară aceea de scriitor, nu contează ca meserie.

În covîrşitoarea lor majoritate, fotbaliştii sînt performanţi pînă spre treizeci de ani, treizeci şi doi de ani. Am fost stîrnit la o mulţime de întrebări privind rostul în societate al fotbalistului care nu mai joacă fiindcă nu mai ţine pasul cu tinerii din echipă de situaţia lui Ionel Dănciulescu. Oricît de multe merite ar avea dinamovistul şi oricîte goluri ar mai putea să înscrie, dacă ar intra fie şi cîte cinci minute pe meci, ceva s-a terminat şi altceva în loc nu poate să ofere. Că e un simbol, că e un model, că ar fi mai util în teren ca unii din nou-veniţii tineri e adevărat. Dar tot atît de adevărat e şi faptul că după vîrsta de 36 de ani vine aceea de 37, nu de 35. În cariera oricărui sportiv, oricît de faimos ar fi el, ziua în care trebuie să iasă din scenă aduce a dramă, deşi e în egală măsură şi cel mai mare premiu al vieţii. Însăşi viaţa, a doua viaţă care îi e dat s-o înceapă, avînd în spate un trecut mai plin de reuşite decît trecutul întregii generaţii. La urma urmei, vîrsta la care fotbalistul ar fi să-şi schimbe profesia e vîrsta cu care marea majoritate a tinerilor de-o seamă încep să se aşeze într-a lor.

Problema e că fotbalistul nu e pregătit – altfel spus nu e antrenat – decît prin excepţie pentru cealaltă jumătate de viaţă, jumătatea lungă şi cu din ce în ce mai puţine oferte de lucru. El vrea să rămînă tot în fotbal, iar cîţiva şi rămîn. Puţini, foarte puţini din cei care au gîndit că fotbalul le e dat pentru totdeauna.

Cred că presa şi, în general, media cu preocupare pentru sporturi ar putea face mai mult pentru fotbaliştii, dar şi pentru ceilalţi performeri care ajung bătrîni în plină tinereţe. Mai mult decît solidaritatea prin văicăreală, ca în cazul lui Dănciulescu, sau prin licitarea la nesfîrşit a valorii lui Mutu, cel care nu mai înseamnă nimic şi de foarte mult timp altceva decît un subiect pentru publicaţiile mondene şi de scandal. O cercetare cu temei statistic a fenomenului „fotbalistul pensionar la 30 de ani” ar putea da la iveală şi soluţiile de parcurs. Fotbaliştii care cîştigă destul ca să poată trăi fără griji pînă la adînci bătrîneţi sînt mult mai puţini decît par a fi. În realitate, numărul celor care ies din fotbal aproape la fel de neajutoraţi economic cum au intrat e atît de mare încît ei constituie fenomenul, nu multimilionarii în euro.

La fel de semnificativă ar fi şi povestea multimilionarilor foşti mari jucători, întrucît ei au fost ajutaţi de familie, de prieteni adevăraţi şi de anturaje cu mintea la cap, nu la bocanc şi la cîrciumă, să-şi protejeze şi să-şi rostuiască bine cîştigul de la tinereţe.

Ionel Dănciulescu va avea o slujbă la club. Cît timp şi cu ce viitor ! E o victorie a presei ? Aşa pare, numai că atunci cînd presa învinge în meciul tur, returul e întotdeauna cu avantaj pentru club, fiindcă joacă acasă.