Un fals cinstit: wrestling-ul american

Wrestling-ul american e un astfel de fals despre care toată lumea ştie că e un fals, că nu e luptă ca toate luptele, ci un spectacol, un circ aparte, avînd la prima vedere toate datele unei confruntări cu muşchi, tehnici […]

Wrestling-ul american e un astfel de fals despre care toată lumea ştie că e un fals, că nu e luptă ca toate luptele, ci un spectacol, un circ aparte, avînd la prima vedere toate datele unei confruntări cu muşchi, tehnici sportive şi ambiţii de viaţă şi de moarte

M-am uitat prima oară la un wrestling într-o noapte fără somn, la New York, prin anii 1992, mi-am tot muncit mintea să mă dumiresc ce era aia zile de-a rîndul, iar la întoarcerea în ţară am publicat o părere cum că-n America o mulţime de lucruri sînt altfel sau pe dos. Cum adică să meargă treizeci de mii de oameni la o confruntare în fals, unde tot ce se vede în ring e regie, e spectacol mimînd competiţia şi, în loc să huiduie aranjamentul, îl aplaudă, îl plătesc şi apoi îl comentează ca pe unul mai mult decît incitant şi cu învingători surpriză.

După douăzeci de ani şi cu memoria atîtor meciuri aranjate din campionatul nostru şi cu atîtea titluri de campioane decise între „granzii” banilor din fotbal, înclin să le dau dreptate americanilor: dacă tot e sortit ca banii să decidă învingătorii, măcar să fie spectacol! Şi ce spectacol! Aici e diferenţa, la garanţia unui spectacol care încîntă, care fericeşte toată lumea. De la falsul din wrestling, americanii pleacă la fel de mulţumiţi ca după o investiţie reuşită. Distracţia a meritat banii. S-au distrat şi copiii, şi mămica şi tăticu’. De la falsurile din fotbalul nostru, toată lumea pleacă înjurînd şi cu simţămîntul obositor al învinsului pe vecie, al omului care ştie că sistemul i-a învins. Că în teren şi în administraţia fotbalului toţi sînt învingători, de la prima la ultima echipă din clasament, învinşii aflîndu-se de fiecare dată şi de ani buni în tribune şi în faţa televizoarelor.

Fotbalul acesta aranjat, fraudat, cu „surprize” gen Oţelul şi Urziceni, cu echipe de impresari, gen Năvodari, Steaua şi U.Cluj, n-are cum să fie nici competiţie, nici spectacol. Aici e porcăria, că nu mai e nimic. La wrestling, publicul are o motivaţie sigură: va fi circ. La fotbal, cînd e circ, e mîrlănie. Marea minţire cere tehnică şi har actoricesc. La noi, sînt trimişi în arenă să facă circ nişte împiedicaţi. Una e să provoci rîsul şi alta e să te faci de rîs.

Sînt tot mai frecvente declaraţiile de tipul: jucăm la rezultat, nu pentru spectacol. Ca şi cum jocul la rezultat exclude spectacolul. Unui jucător prost nu poţi să-i ceri să joace prost, la fel cum nu are rost să-i ceri să dribleze tot sau să scoată 10 secunde pe suta de metri. Dar dacă îi ceri unui Hagi să joace prost, el te întreabă în ce fel sau prost precum cine? Trebuie să fii cu adevărat un talent foarte lucrat în wrestling ca să convingi ca învins şi să fii aplaudat sincer ca învingător dinainte decis. E ca la teatru: joci cum îţi cere regizorul.