Andorra, viitoarea campioană mondială la fotbal!

Nu e o absurditate, e un lucru mai mult decît posibil.

E un lucru în cuprinsul unui proces universal de absurdizare a prezenţelor naţionale în competiţiile continentale, mondiale şi de toate mărimile. Un proces care se cheamă mondializare cu forţa. […]

Nu e o absurditate, e un lucru mai mult decît posibil.

E un lucru în cuprinsul unui proces universal de absurdizare a prezenţelor naţionale în competiţiile continentale, mondiale şi de toate mărimile. Un proces care se cheamă mondializare cu forţa. Dacă Germania cîştigă toate titlurile europene la tenis de masă cu chinezoaice şi chinezi, e posibil, ba chiar probabil ca un investitor arab să-i cumpere cu bucata pe brazilienii din naţionala sud-americană, să-i facă andorrezi cu acte-n regulă  – sau poate andorrani, dacă nu cumva andorrişti, fiindcă numele locuitorilor din discretul stătuleţ de munte încă nu-i stabilizat la noi – şi cu această „naţională sută la sută andorrigenă” să bată tot şi să-şi recupereze cu profit investiţia.

Nu contează că andorrinezii get-beget – dacă vor fi existînd ca atare – nu au un campionat mai sus de valoarea ligilor a 5-a şi a 6-a din restul Europei, nu contează că fotbalul din Andorra nu interesează decît din raţiuni strict democratice, de fapt nu mai contează nimic. Tot ce contează e că absurdul absolut a devenit posibil şi că ziua în care cea mai aberantă ecuaţie competiţională va deveni realitate nu-i departe. Iar cînd va veni şi ziua aceea, ni se va părea de neinimaginat ca un neamţ din tată-n fiu să cîştige chiar şi un campionat naţional în Germania. Important e ca Germania să adune medalii şi elogii la cel mai înalt nivel.

Problema ar trebui lămurită, ca să nu mai aibă arabii ezitări cînd e să cumpere campionate şi titluri în sporturile naţionale cu tradiţia elitei. Problema mai trebuie lămurită repede ca să nu mă simt şovin şi să se simtă şi alţii ca mine şovini ori de cîte ori gîndim normal. Mai ales că habar n-am pe unde se ascunde de mine de mai bine de şaptezeci de ani Andorra asta şi care-i povestea ei ca ţară. Şi nu numai că nu ştiu, dar n-am avut niciodată motive să fiu curios.

Dar uite că, împotriva celei mai elementare logici sportive şi chiar contra bunului simţ căpătat de la strămoşi, Andorra poate să devină campioană mondială la fotbal fără să aibă fotbal. Iar andorriştii să trăiască momente de extaz patriotic pe banii unui kuweitian excentric sau ai unui saudit îndrăgostit de o andorroaică.

S-a cam dat lumea cu curu’-n sus, domnilor! Mă întreb, şi nu fără temei, dacă nu cumva avem şi aici, în România, nişte legi de care nu ştiu, din cauza cărora să mă trezesc cu vreun proces de antiandorrism. Sau cu unul de antinemţism fiindcă îmi permit să observ că adevăratele campioane europene la tenis de masă sînt fetele noastre, româncele noastre, nu chinezoaicele lor!