Interesant, foarte interesant, extraordinar de interesant!

Cînd au un pacient care face excepţie de la regulă, medicii spun că e un caz interesant

Dar tot medicii spun că tot ce-i foarte interesant e mai bine să li se întîmple altora.

Li se întîmplă şi altora ca […]

Cînd au un pacient care face excepţie de la regulă, medicii spun că e un caz interesant

Dar tot medicii spun că tot ce-i foarte interesant e mai bine să li se întîmple altora.

Li se întîmplă şi altora ca oamenii de fotbal să fie conflictuali pînă în pragul clinicului şi chiar dincolo de acest prag, dar numai la noi ei sînt interesanţi, foarte interesanţi şi, de la o vreme încoace, exagerat de interesanţi.

Gigi Becali, Dumitru Dragomir şi chiar Mihai Stoica sînt ceea ce în toate cărţile de psihologii se cheamă personalităţi accentuate. Cu o bună parte din personalităţile accentuate, nu contează căror lumi le aparţin ele, e bine, e sănătos să n-ai de-a face. Să te ţii la distanţă de ele şi să le consideri în condiţia lor de personaje ale marii scene sociale. Ca personaje de comedie populară, cîţiva din oamenii noştri de fotbal sînt o dulceaţă. Spun comedie populară, fiindcă se uită la ei şi publicul cu gusturi fine. Plăcerea comediei de mahala e una, judecăţile morale, alta. Spectacolul are savoarea lui, efectul social comportă altă discuţie. Dacă am precizat „chiar şi Mihai Stoica” e fiindcă e comicul fără umor. E personajul dintr-o dramă, de mahala şi ea, nimerit într-o piesă cu replici ascuţite şi în felul lor interesante.

Dacă treaba asta nu i s-ar întîmpla fotbalului nostru, ar fi şi mai bine. Dar nici aşa nu e rău. Trebuie să fii exagerat de justiţiar ca să nu observi că Dumitru Dragomir e al naibii de dotat pentru abjecţii simpatice. Îl ajută şi privirea, şi gestica, şi contextul. Sînt convins că memoriile sale, pe care le ţine deocamdată la sertar, sînt bine scrise. Un dramaturg m-ar susţine: cearta lui Dragomir trimite cu mult aplomb la vorbirea din teatrul lui Caragiale. Mai mult, domnul Dragomir e conştient de hazul crunt al apropourilor sale şi i se vede pe chip plăcerea de autor de succes. Se joacă pe sine, iar la sfîrşit se aplaudă.

Gigi Becali e un personaj la fel de accentuat. Fără el, scena politică şi cea socială sînt şi mai obositoare.

Asta e piesa şi aceştia sînt actorii. Piesa nu poate fi tradusă şi nici jucată pe alte scene, deoarece e nevoie şi de un public dotat cu cinism. Or, mai mult cinism de piaţă ca la noi e greu de găsit.

Cine vrea să intervină în spectacol se alege cu un lighean de zoaie în cap. Ideea e să vedem piesa pînă la capăt şi să rîdem ca proştii, cu gura pînă la urechi. Să rîdem cu un plus de îngăduinţă pentru managerul casei, care în toate comediile duce tava şi varsă cafeaua pe personajele principale.