Să mai şi pierzi, dar la cei mai buni!

A fi înfrînt la mare luptă de Chelsea nu este deloc o ruşine.

Cartierul în care m-am născut era plin de boxeri. Unul din ei, un nume în judeţ, se lăuda numai cu cei care-l bătuseră, toţi campioni sau oameni […]

A fi înfrînt la mare luptă de Chelsea nu este deloc o ruşine.

Cartierul în care m-am născut era plin de boxeri. Unul din ei, un nume în judeţ, se lăuda numai cu cei care-l bătuseră, toţi campioni sau oameni de lot naţional. Pe atunci, nu realizam decît faptul că era ciuca bătăilor. Astăzi, povestea lui are un alt înţeles, unul care merită să fie discutat.

Adeseori, e mai important cum, cînd şi în ce chip pierzi decît cu cine şi cum cîştigi. Steaua n-a mai jucat de multă vreme finale europene, dar calificările ratate s-au petrecut sus, în fazele superioare ale competiţiilor, nu în ţară, la trîntă cu nişte candidate la retrogradare, a căror singură ambiţie era să ruşineze Steaua. Steaua e singura echipă românească despre care putem spune, fără un exagerat elan patriotic, că s-a format, cu adevărat şi pe termen lung, în relaţiile de joc, dar şi emoţionale, cu nişte formaţii de toată stima de pe continent. E destul să ne amintim de zvîcnirile de un an sau doi ale Clujului sau ale Urziceniului şi Galaţiului ca să realizăm ce înseamnă seria, în comparaţie cu întîmplarea.

Putem considera înfrîngerile „la vîrf” ale Stelei şi altfel: e singura echipă din România care, în palmaresul unor mari cluburi europene, figurează la capitolul „învinse de prestigiu”! Nu cred ca alte echipe de la noi să fie motiv de mîndrie pentru formaţiile care le-au scos din competiţii pe uşa din dos, încă din calificări. Cînd facem bilanţul eşecurilor e bine să ne uităm cu multă luare aminte în sus, ca să ne fie clar cine ne-a învins. Ne-a scos din competiţie Chelsea, nu un club de două parale din fostele ligi sovietice de provincie. Boxerul cu două clase primare din mahalaua mea era un înţelept!