Cult şi incult în fotbalul mare
Mircea Lucescu e un domn. Viorel Moldovan e un domn. Ca şi Ilie Dumitrescu, de altfel. Domni sînt Ienei, Boloni şi mai tinerii Olăroiu şi Reghecampf. E destul să pomenim mai departe numele unor vedete ca Dodel sau Nilă, ca […]
Mircea Lucescu e un domn. Viorel Moldovan e un domn. Ca şi Ilie Dumitrescu, de altfel. Domni sînt Ienei, Boloni şi mai tinerii Olăroiu şi Reghecampf. E destul să pomenim mai departe numele unor vedete ca Dodel sau Nilă, ca să realizăm diferenţa.
Dacă punem numele unui Dodel alături de acela al lui Mircea Lucescu, toată lumea resimte această învecinare ca pe o necuviinţă. Cine i-a cunoscut îndeaproape pe domnii fotbalului nostru din toate vremurile a realizat imediat calitatea vorbirii şi cuprinderea bogată şi cultivată a dicţionarului lor. Mircea Lucescu, bunăoară, ar putea fermenta un amfiteatru universitar cu gîndirea sa, cu parabolele şi rigorile unei vieţi de învingător. E acasă la el în cele mai multe din cartierele culturale ale Europei. Iar ce-i cu totul remarcabil la Mircea Lucescu e discreţia cu care îşi cultivă pasiunile şi cunoştinţele în mai multe arte. Tot ce spune cu farmec şi cu aplicaţie Mircea Lucescu nu e în consecinţa carierei sportive, ci la baza ei.
Ilie Dumitrescu e un alt caz de fotbalist cu vocaţie de intelectual al arenei. Dialogul cu dînsul e concentrat şi controlat. E genul de om interesant şi cînd tace. Nu ţi-l poţi imagina în nici una din situaţiile de mahala şi de tarabă ale fotbalului. Tot ce este Ilie Dumitrescu în viaţa lui de după fotbal e dovada că aici a vrut să ajungă, în condiţia de personalitate, nu de fost om de echipă.
Domnii citaţi pînă aici au ştiut din familie ori au fost învăţaţi de nişte antrenori ori prieteni luminaţi la ce-s buni banii cîştigaţi cu fotbalul. Pe lîngă talentul cu mingea, şi-au mai antrenat un talent, al exemplului bun. Nu mi-i pot închipui pe nici unul beat mort într-un anturaj de golani şi de tîrfe de-ale fotbaliştilor. Nu contează ce intimităţi dezagreabile ne-ar putea dezvălui din tinereţile lor nişte colegi de vestiar, contează numai ce imagine publică au acreditat ei atît în anii de performeri, cît mai ales după. Cînd Mircea Lucescu declară fără complexe că învaţă de cînd se ştie şi că încă n-a terminat cu învăţatul, e cazul să ne întrebăm cum devine chestiunea culturii în fotbal. În cel mare, fiindcă în acela mic şi de supravieţuire mai ştim.
Drama gloriilor de odinioară, care mor în sărăcie şi cu ficatul macerat de alcooluri, nu e în felul în care şi-au risipit agoniseala din tinereţe, ci în nenorocul de a nu fi întîlnit omul care să le spună ce urmează după ce nu mai sînt buni pentru fotbal. La jucătorii care ţin de mai mulţi ani prima pagină a publicaţiilor mondene şi de scandal mare parte din publicul sporturilor se uită ca la nişte bolnavi incurabili, cărora nimeni nu îndrăzneşte să le spună diagnosticul. Semianalfabeţi, fără nici o altă pricepere sau meserie, cu atît mai plini de ei cu cît au îndurat mai multe umilinţe de la patroni şi antrenori, prinşi într-un cerc vicios de prietenii de cluburi şi cîrciumi, văd înainte numai artificii şi fanfare, cînd, de fapt, ce urmează e prăpădul. Vînd maşina, nu mai pot să ţină casa, uşile pe care le găseau tot timpul deschise li se trîntesc în faţă, iar iubitele găsesc repede alt fraier de jumulit. Iar ce-i şi mai rău e că mintea care n-a fost pusă la treabă pînă la 30 de ani s-a sleit definitiv de nefolosire.