Tudor Octavian

Finețea observației și meșteșugul își dau mâna în texte care pot fi citite și la berărie, și la biblioteca Academiei

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Tudor Octavian
Un articol care nu merge cu sarmale și cârnați

Un fost coleg de la filologie, devenit cercetător lingvist, a alcătuit, în paralel cu sarcinile de serviciu și, s-ar putea spune, în pofida acestora, două tomuri masive, coborând în istorie și apoi urcând “la zi”, cu cele două definiri ale […]

...

Mai bine pe tușă, decât în spital

Dacă arbitrii ar sancționa toate faulturile golănești – din spate, la glezne, la fibră și prăvălirile pe adversar – prin care cei mai mulți dintre jucătorii cu o tehnică precară și cu o genă de maidan a răzbunării, la jumătatea […]

...

Eu, noi și regalitatea

Pentru mine, cel crescut cu o istorie mincinoasă și îmbătrânind în diversiune, toate informațiile privind regalitatea și rolul ei în devenirea modernă a României, au renăscut cu un plus de sens, într-un imens vid afectiv, odată cu reîntoarcerea acasă a […]

...

O corvoadă și o pagubă-n ciuperci: Cupa României

Cu excepția lui Miriuță, condamnat să bată măcar în Cupă, până ce va ști dacă mai rămâne la Dinamo, și a unor echipe din Liga a 2-a, dar și acestea cu niște motivații în afara gloriei sportive, Cupa României la […]

...

Fotbalul cu epoleți de generali și colonei

Că, probabil, așa stau lucrurile în toată lumea. Și că nu e deloc bine să ai păreri foarte apăsate despre generalii și coloneii deveniți subiecții unor scandaluri bugetare, fiindcă orice ar face și ar drege aceștia, e pentru apărarea patriei, […]

...

Onorabilul şi stimabilul Dănciulescu

Să fii campion şi să ai toate oasele întregi, asta da, performanţă!

În teatrul şi în schiţele lui Caragiale, bărbaţii îşi vorbeau cu „onorabile”  şi „stimabile”, formule în uz în acele vremuri în mediile emancipate, dar primind, cu timpul şi […]

sâmbătă, 16 martie 2013, 10:03

Să fii campion şi să ai toate oasele întregi, asta da, performanţă!

În teatrul şi în schiţele lui Caragiale, bărbaţii îşi vorbeau cu „onorabile”  şi „stimabile”, formule în uz în acele vremuri în mediile emancipate, dar primind, cu timpul şi prin răspîndire în clasele de mijloc, o conotaţie ironică. Astăzi, onorabilitatea nu mai contează ca virtute, iar alt cuvînt care să însemne cam acelaşi lucru, adică onestitate, demnitate şi educaţie la un loc, nu avem. Cu Ionel Dănciulescu s-a petrecut un lucru de toată stima. Maturizîndu-se, în fotbal şi în viaţa de toate zilele, prezenţa sa a cîştigat acolo unde cei mai mulţi fotbalişti pierd. Jigneşti omul dacă-i spui prinţ sau briliant, deşi condiţia sa sportivă şi socială l-ar îndreptăţi mai mult la cîteva supranume.

Onorabilitatea e, de fapt, definiţia bărbatului pe care te poţi baza în toate privinţele. Dănciulescu e şi un caz de referinţă în sport, în sensul că a devenit mai talentat pe măsură ce au trecut anii. O dovadă că noi apelăm la nişte parametri ai talentului care şi-au cam pierdut acoperirea. Dănciulescu în fotbal e garanţia unui tip de angajare şi de eficienţă pe termen lung, care tocmai din acest motiv n-a primit cît merita. E prea bun, prea de caracter, de prea multă vreme. Oamenii ajung să nu mai deosebească normalul de excepţional atunci cînd excepţionalul se cronicizează. E ceva normal ca Dănciulescu să marcheze simplu, în situaţii în care alţii ratează consecvent şi complicat. Felul în care dă goluri Dănciulescu pare la îndemîna oricui. Îţi vine să spui: Mersi, aşa pot şi eu! Ei bine, acest gen de normalitate pe termen lung face ca Dănciulescu să intereseze uneori mai puţin ca ratangiul care înnebuneşte tribunele.

Am fost o singură dată faţă-n faţă cu Dănciulescu într-o emisiune, aşa că s-ar putea ca tot ce spun despre el să fie doar ce se vede din afară, din tribună şi la televizor. M-aş mira să mă înşel. Gazetăria practicată o viaţă te înzestrează cu un simţ aparte al primejdiei, îi simţi de departe pe oamenii cu care nu-i bine să ai de a face. Spre deosebire de foarte mulţi din confraţii care au căpătat notorietate, una exagerat de întinsă, mai degrabă prin teribilisme şi un stil social de tabloide, Dănciulescu, onorabilul şi stimabilul, se defineşte mai ales prin ceea ce nu face, n-o să facă niciodată şi nici n-o să aibă. Cum ar fi un celular de 30.000 de euro, o amantă de 30 de paturi sau o serie de 30 de beţii internaţionale.

Mai e un fapt care îl onorează pe onorabil: nu e vedeta cu cele mai multe oase rupte. Nu-i nici o vitejie să-ţi faci praf ligamentele, repezindu-te ca berbecul cu minte mică în adversari. Vitejie e să contabilizezi un record de goluri în circumstanţe din cele mai ostile – iar fotbalul nostru le oferă mereu – şi totuşi să te retragi de pe scenă întreg, şi la picioare, şi la cap. Onoare, domnule Dănciulescu!

Comentarii (19)Adaugă comentariu

Comentează