Un ratat şi un realizat – unde-i diferenţa?

Eşecurile, cînd sînt mari, nu mai contează ca eşecuri. Devin legende.

Despre Latovlevici, se scrie şi se vorbeşte puţin, deşi e întruchiparea devotamentului şi a meseriei. Nu geniu, nu talent uriaş, dar meserie cît încape. Cu o echipă de Latovlevici […]

Eşecurile, cînd sînt mari, nu mai contează ca eşecuri. Devin legende.

Despre Latovlevici, se scrie şi se vorbeşte puţin, deşi e întruchiparea devotamentului şi a meseriei. Nu geniu, nu talent uriaş, dar meserie cît încape. Cu o echipă de Latovlevici nu te doare capul şi nici n-ai nevoie de alde Mutu. Unii pot da mai mult, dar nu o fac. Latovlevici dă totul în joc. E important ca antrenorul să ştie sigur pe ce contează, iar Latovlevici e unul din puţinii jucători ai Stelei definiţi prin constanţă şi  îndîrjire maximă. În meciul cu Qabala, spun gazetarii de la locul faptei, a fost „probabil cel mai bun de la Steaua”. În schimb, despre rateul Costea şi despre lenea lui de referinţă în teren s-a făcut iarăşi mare caz.

Despre eşecurile „de manual” ale lui Mihai Costea se scrie zilnic şi cu nişte titluri mai potrivite la victorii şi excelenţe. Infinit mai mult decît despre binele pe care-l aduce echipei Latovlevici. S-a întors lumea cu fundu’-n sus! Steaua plăteşte din greu cel mai mare eşec în materie de achiziţii, mulţumită, s-ar zice, cu faptul că şi aici e în faţă. Reclama negativă garantată de fraţii Costea, deşi e pierdere, seamănă a cîştig. Totul e să fie vorba de cel mai mult, cel mai prost, cel mai jos, cel mai, cel mai…Latovlevici nu e niciodată „cel mai”. Cînd e foarte bun, e „probabil cel mai bun”.

Alde Costea au tratament de vedete în temeiul celor mai păguboase transferuri ale campionatului şi pentru foarte mulţi din mediocrii arenei sînt modele de reuşită în viaţă: uite că se poate şi aşa! Ce rost are să-ţi chinui rinichii ca Latovlevici cînd te umpli de bani şi de glorie în tabloide, ba chiar şi în publicaţiile dedicate sportului, jucînd – conform aceloraşi relatări din Antalya – „plictisit, lipsit de motivaţie şi de agresivitate, fără a ajuta în nici un fel echipa”?

Modelul Costea e mai convingător decît modelul Latovlevici. Au trecut nişte ani ca şi Steaua să aprecieze corect rolul lui Latovlevici. E destul să nu meargă ceas într-un meci ca să fie arătat cu degetul. Cînd eşti omul potrivit la locul potrivit treci nebăgat în seamă. Fraţii Costea au imensul privilegiu de a dovedi meci de meci că-s oamenii nepotriviţi oriunde şi oricînd ar evolua, nepotriviţi cu locul, cu antrenorii, cu colegii, cu banii, cu orice. Fraţii Costea o să rămînă în povestea fotbalului nostru pentru acest şir de nepotriviri bănoase. De vreo şapte-opt ani păcălesc pe toată lumea, iar inşi dornici să fie păcăliţi şi ei, ca măcar astfel să stea în rînd cu Gigi Becali, se vor găsi încă patru-cinci ani.

După ce nu va mai juca, Latovlevici va fi pomenit la fel de rar ca atîţia fotbalişti de ispravă de odinioară care n-au avut norocul să sfîrşească săraci şi alcoolici – două condiţii cardinale pentru a intra în legendă. Asta nu mă împiedică să-i transmit astăzi, probabil – tot „probabil”! – împreună cu mulţi alţi iubitori de adevăr, toată simpatia mea!