Cum era să greşesc lăudînd un antrenor

Dacă unii oameni ne dezamăgesc, e numai pentru că ne-am amăgit

Din cînd în cînd, mi-e atît de greu cu ce simt şi ce gîndesc, vizavi de tot ce se întîmplă, în general, în ţară şi, în particular, în sportul […]

Dacă unii oameni ne dezamăgesc, e numai pentru că ne-am amăgit

Din cînd în cînd, mi-e atît de greu cu ce simt şi ce gîndesc, vizavi de tot ce se întîmplă, în general, în ţară şi, în particular, în sportul românesc, încît mă încearcă o nevoie aproape clinică să laud. Să laud zăpada, cerul, oamenii, clanţa uşii, numele străzii, aspirina, asfaltul, orice! La cîtă nesiguranţă, dezordine, minciună şi eşec trăim, normalitatea noastră biologică se revoltă şi începe să vadă ce nu există. Dorinţa bate realitatea, aşa cum în armată funcţia bate gradul.

În ultima vreme, o dată cu înmulţirea eşecurilor, chiar şi în sporturile unde tradiţia părea să garanteze o anume continuitate în elitele performanţei, nevoia de a omagia nişte români de referinţă a devenit obsesivă. Cum mă entuziasmez însă de cineva, cum persoana o dă cotit, are o ieşire necontrolată, îşi dezvăluie o slăbiciune de caracter, dărîmă tot ce a construit pînă atunci, îşi dă cinstea pe ruşine. Şi nu e vorba de nişte oameni pînă aici perfecţi, ci de oameni care păreau să dea măsura binelui de referinţă, într-un climat competiţional viciat. Cum ar fi, bunăoară, talentatul şi civilizatul antrenor Petre Grigoraş, cel care, pînă de curînd, părea să facă la Pandurii Tg. Jiu ceea ce a reuşit, tot din aproape nimic, Dan Petrescu pe oriunde a trecut.

Nu ştiu şi foarte probabil nu vom şti niciodată adevărul despre abandonul său. Dacă nu cumva e genul de abandon aflat la jumătatea distanţei dintre vanitate şi trădare. Ca să fii dezamăgit de un om trebuie mai întîi să te amăgeşti. Să te minţi. Omul Grigoraş nu s-a schimbat peste noapte, noi ne-am amăgit cu ideea că e posibil şi în fotbalul românesc un traseu profesional asemenea celor obişnuite în fotbalul mare european. Uite însă că nu e posibil! Minunea de la Tg. Jiu nu numai că n-a fost o minune, dar se pare că nici măcar ce ni se părea să fie n-a fost. Nu cred că pricinile divorţului au ascunzişuri abjecte. Cum să fie la Tg. Jiu altceva decît e în tot fotbalul nostru ?! E tot ce vedem la Rapid, la Dinamo, la Bistriţa ori la Vaslui, doar cu o scadenţă un pic mai lungă.

Amăgirea a constat în durată. Socoteam că un antrenorat de patru-cinci ani la aceeaşi echipă îi va determina şi pe alţi patroni la răbdare şi înţelepciune. Va dovedi că e posibil, că excepţia poate să devină regulă. Dar s-a terminat şi miracolul Petre Grigoraş, şi nu pilduitor, ci lăsînd în urmă o mulţime de necunoscute de genul „A fost ori n-a fost?”.

Îi doresc domnului Grigoraş succes la echipa care-l va cumpăra! Iar prin succes înţeleg nu doar un loc onorant în clasament. Îi doresc să reziste şi aici cel puţin doi ani, dar mă tem că-l vor ajunge din urmă necunoscutele de la Tg. Jiu şi că ele vor tulbura apele, oriunde va ajunge. Nu numai într-un oraş cu Dunăre şi cu un contract-fluviu.