Domnul Porumboiu n-are talent la antrenori

Vasluiul, cea mai scumpă echipă, cu tehnicieni numai de la reşapări

Domnul Porumboiu nu-mi e doar simpatic, îmi e chiar drag. Ca să-ţi fie drag un om pe care nu-l cunoşti personal nu e nevoie să fie o personalitate. E […]

Vasluiul, cea mai scumpă echipă, cu tehnicieni numai de la reşapări

Domnul Porumboiu nu-mi e doar simpatic, îmi e chiar drag. Ca să-ţi fie drag un om pe care nu-l cunoşti personal nu e nevoie să fie o personalitate. E destul să fie un personaj. Din care cauză, situaţia echipei sale de fotbal nu-i de analizat, e de  povestit, chiar şi la gura sobei, ca un basm pentru oameni mari. Ca orice fost vestit om de fotbal, care a învăţat să facă bani în condiţie de autodidact, domnul Porumboiu vede performanţa ca pe o contabilitate nemţească: mult investeşti, mult cîştigi. Ceea ce-i valabil în afacerile cu tonele de porumb şi milioanele de euro nu-i potrivit decît prin excepţie în afacerile cu oameni.

Cu alde Şumudică la Vaslui, domnul Porumboiu nu ar fi luat titlul nici dacă-i cumpăra pe Messi şi Buffon. Nu jucătorii de 300.000 de euroi pe lună cîştigă meciurile, ci antrenorii de trei milioane pe an. Decît să le dea vagoane de bani unor jucători care altă motivaţie decît banii n-au, mai bine cumpăra un antrenor născut din fotbalul mare. Cum e, de pildă, Dan Petrescu.

Domnul Porumboiu are multe haruri, dar nu şi talent la antrenori. E simplu să-ţi dai seama cît fotbal ştie şi poate un jucător. Mai ales cînd ai arbitrat la nivel înalt decenii de-a rîndul. Fotbalul în teren e cu totul altceva decît fotbalul de pe marginea terenului. Din tribune, apreciezi tehnica. În mijlocul jocului, şi caracterele. La Vaslui, domnul Porumboiu a adunat mulţimi fără de număr de picioare isteţe, dar şi cele mai răsucite caractere din tot campionatul. Ca să speri la glorie europeană cu un N’Doye, trebuie să fii ori prea ocupat cu porumbul, ori un poet cu capul în nori. Pentru lotul de mercenari fiţoşi de la Vaslui, care nu numai că strîng destul, ca să nu-şi dea duhul în derbyuri, dar se şi socotesc nişte centrifugaţi de la masa fotbalului mare, era nevoie de un dresor, nu de plătitorii fabricii de diplome Rădulescu.

Am privit meciurile Vasluiului cu acelaşi sentiment de solidaritate în schimbare, cu care am urmărit aventurile Urziceniului, ale Galaţiului şi ale CFR-ului. Dar şi cu o dominantă de pagubă şi dezamăgire. La Vaslui, nu numai că joacă fiecare în alt meci, dar fiecare partidă e un colaj din mai multe. E ca şi cum la fiecare sfert de oră s-ar schimba antrenorul şi tactica. Nici o şcoală de niciunde şi de nici un fel nu se face vestită prin elevi dacă aceştia n-au avut profesori buni.

Adevărata criză a fotbalului românesc are cea mai desluşită exprimare la Vaslui, unde sînt bani, e şi public, ar fi şi jucători, însă nu-i minte. Nu orice fel de minte şi în nici un caz mintea adunată de la 22 de antrenori-voiajori, ci mintea aceea de Dan Petrescu, în stare să facă din 22 de picioare neadunate un creier brici.