Minciunile noastre de patrimoniu

Proştii învaţă din eşecuri, deştepţii numai din victorii

Unul din cele mai agreate comentarii, la eşecurile din sportul de dinainte de 1989, era că din eşecuri se învaţă. Atît de citată era această inepţie solemnă, încît unii se simţeau din […]

Proştii învaţă din eşecuri, deştepţii numai din victorii

Unul din cele mai agreate comentarii, la eşecurile din sportul de dinainte de 1989, era că din eşecuri se învaţă. Atît de citată era această inepţie solemnă, încît unii se simţeau din cînd în cînd obligaţi să mai şi piardă, ca să vadă partidul şi poporul că nu s-au oprit nici un moment din învăţat. Proverbele româneşti sînt în marea lor majoritate înţelepciunea săracului. Există însă şi zicale ale bogaţilor, ale celor educaţi să fie învingători. Unii le zic gîndire pozitivă.

Anii trecuţi, făcea ocolul pămîntului povestea boxerului american care, în 56 de meciuri, nu numărase nici o victorie. Dacă meciurile ar fi fost de numai o repriză, americanul le-ar fi cîştigat pe aproape toate. Faptul că ştia asta şi totuşi se încăpăţîna să mănînce bătaie de la trei reprize în sus nu dovedea că n-avea minte, ci că îi plăcea să fie bătut. Există şi astfel de pervertiri sufleteşti, să te simţi bine, împlinit şi chiar apărat de alte necazuri mai mari, doar cu piciorul învingătorului pe grumaz.

Tot ce s-a scris şi s-a vorbit în public – oficiali şi chiar gazetari – în pregătirea meciului CFR Cluj – Galatasaray a fost pălăvrăgeala clasică a celor dinainte învinşi, dar care se cred isteţi invocînd virtuţile filozofice ale eşecului. A lipsit, din noianul de văicăreli şi de declaraţii fataliste, cu ştaif de adevăruri la vedere, doar zicala învăţatului din eşecuri. CFR Cluj părea antrenată bine sufleteşte pentru o înfrîngere onorabilă. Nicicînd o echipă din România nu şi-a desconsiderat mai triumfal şansele, făcînd în chip deşănţat elogiul adversarului. Galatasaray n-a jucat deloc ca o mare putere din fotbal, dimpotrivă, dar jocul turcilor a putut să pară foarte motivat la cîştig doar fiindcă al Clujului a fost foarte motivat la pierdere.
La celălalt pol e determinarea la victorie a echipei lui Reghecamf.

O numesc pe Steaua astfel, echipa lui Reghecampf, pentru că, deşi mai are un drum lung pînă la a fi şi un lot de statură continentală, echipa nu concepe înfrîngerea. Clujul a jucat la eşec asumat acasă, iar Steaua la o victorie de drept, în deplasare. Diferenţa nu e la loturi, e la starea de spirit. Clujului îi convine de la un timp să piardă, ca să-şi poată justifica inabilităţile staffului, Stelei îi place să cîştige oricum, ca să se deprindă mai repede cu starea europeană de învingător de justeţe. Şi mai probator, în sensul celor zise mai sus, e faptul că Clujul făcuse un meci pozitiv la Istanbul, pe cînd Steaua muncise mult ca să bată acasă o încropeală de juniori şi rezerve.

Clujul decontează slăbiciunile îndelung ignorate ale unei alcătuiri lipsite de fior autohton, cu doar doi români în teren, iar cu restul visînd la transferuri bănoase în Kirkizistan, Kazahstan şi Chinastan, pe cînd la neamţul Reghecampf s-a instalat o productivă nevoie de revanşă naţională şi de ţinut fruntea sus. Că nu toate victoriile lui Reghecampf sînt şi glorioase – asta contează azi, dar n-o să mai conteze deloc mîine. Ce contează cu adevărat pe termen lung e determinarea la victorie.