Cine ne-a minţit, Armstrong sau Turul Franţei?

La urma urmei, americanul ne-a făcut părtaşi la podium cu el!

Dopajul e o chestiune de sistem. Deşi nu sînt pasionat de ciclism, am urmărit cu patima frustratului şi a omului în sfîrşit răzbunat cele şapte Tururi ale Franţei, cîştigate […]

La urma urmei, americanul ne-a făcut părtaşi la podium cu el!

Dopajul e o chestiune de sistem. Deşi nu sînt pasionat de ciclism, am urmărit cu patima frustratului şi a omului în sfîrşit răzbunat cele şapte Tururi ale Franţei, cîştigate suprem, între 1999 şi 2005, de invincibilul Lance Armstrong. Sînt convins că multe milioane de oameni au trăit aceleaşi sentimente mîntuitoare, că există întotdeauna o şansă şi pentru cei din urmă, că oricît de jos ne-am prăbuşi, Dumnezeu ne vede şi ne întinde o mînă.

Armstrong nu era doar campionul în absolut, unul din acei dăruiţi genetic pentru condiţia de veşnici cîştigători. Armstrong era omul ridicat din moarte după calvarul fără nume al unor operaţii de cancer cărora nici doctorii nu le mai ştiau numărul. Nu numai eu, ci milioane de resemnaţi în nişte maladii fără soluţii sigure am urmărit triumfurile lui Armstrong cu un intens simţămînt de solidaritate.

Iar în toţi aceşti ani, nu Armstrong, ci Turul Franţei ne-a minţit, şi-a bătut joc de-o întreagă omenire, construind cea mai trufaşă fraudă emoţională. Dacă cei 15 coechiperi ai lui Armstrong şi, deodată cu ei, medicii, stigmatizaţi public deja din cauza unor mai vechi procese de dopaj, au jucat şapte ani la marea cacealma, e imposibil ca organizatorii celebrului Tur al Franţei să nu-i fi ghicit raţiunile şi dimensiunea. Statistic, e imposibil ca în atît de vulnerabilul doping – lesne de controlat chimic, medical şi ca scenariu – să nu fi realizat nimeni grotescul înşelăciunii. De fapt, am trăit o imensă diversiune. Într-un fel, noi, publicul mondial, am şi încurajat-o. L-am dorit învingător pe Armstrong, pentru că el devenea astfel imaginea populară a învingătorului unei sorţi năprasnice. Armstrong n-a fost ciclistul supratalentat, el era cel ridicat din morţi, era alergătorul căruia nici cancerul nu putea să-i mai ia trena.

Tot statistic, sîntem îndreptăţiţi acum să spunem că şi adversarii l-au dorit învingător pe Armstrong, deoarece se instituţionaliza, printr-o fraudă în formă continuată, o practică sub acoperire. Nu există mare performanţă fără dopaj, există doar tipuri de dopaj încă neştiute, ori cunoscute, dar cu scadenţa amînată.

Pe biologia lui Armstrong s-au probat noi substanţe şi noi procedee. E imposibil ca toate astea să nu fi ajuns la lumea medicală, fie şi pentru faptul că pot însemna salvarea unor vieţi. Armstrong a fost cobaiul pe care Turul Franţei a experimentat un alt gen de competiţie, unul cu un scenariu mult mai seducător decît acela al învingătorului de merit. Cum, adică, au reuşit americanii să întocmească, în 2012, dosarul de 1.000 de pagini al cacealmalei, iar în acest dosar armata de administratori şi de beneficiari a Turului Franţei nu vine nici măcar cu o prezumţie gri?

Pe măsură ce noi dovezi ale mascaradei ajung în media, se înmulţesc şi se legitimează cîteva din întrebările publicului păcălit. Nu cumva ne-a plăcut păcăleala? Nu cumva vrem mai degrabă film sportiv în loc de competiţie? Iar dacă Armstrong e un escroc atît de mare, pe cît ni se spune azi, nu cumva merită statuia celui mai mare? Ce, e puţin lucru să înşeli vreme de şapte ani o întreagă omenire? Unii rămîn în istorie cu mult mai puţin. Şi, apoi, nu ne-a făcut Armstrong, şapte ani la rînd, să ne simţim învingători şi părtaşi la podium cu el?!