Dar Liga Antrenorilor noştri, pe ce loc e în lume?
La cît de repede sînt schimbaţi tehnicienii Ligii I, ar trebui să aibă contracte de zilieri
Lucrurile despre care nu se vorbeşte par să nu existe. Ca, de altfel, şi lucrurile despre care s-a vorbit prea mult. Şi unele, […]
La cît de repede sînt schimbaţi tehnicienii Ligii I, ar trebui să aibă contracte de zilieri
Lucrurile despre care nu se vorbeşte par să nu existe. Ca, de altfel, şi lucrurile despre care s-a vorbit prea mult. Şi unele, şi altele suportă un gen de regim al fatalităţii, căruia poporul îi zice blestem. Sîntem blestemaţi să avem un mare deficit de antrenori, iar cei care se rotesc pe la mai toate echipele din prima Ligă să fie jumătate terminaţi şi jumătate neîncepuţi. Antrenează în ţară pentru că ori au eşuat în străinătate, ori nu i-a cerut nimeni. Cei doi-trei antrenori mai de Doamne Ajută au contracte în lumea a doua a fotbalului, unde fac minuni regionale, comentate ca minuni adevărate doar de media acestei lumi şi cu un accent naţionalist demn de treburi mai importante, şi-n presa noastră.
Cu vremea, şi blestemul devine tradiţie. Nu mai doare, nu mai e cercetat critic, ba chiar ne umple de mîndrie. Nu-i tocmai simplu să ai ambiţii mari cu antrenori lipsiţi de ambiţii profesionale.
Lumea antrenorilor de prima Ligă e mică şi cu graniţe care, deşi nu se văd, o fac invincibilă. Nu se primeneşte, nu dă valori internaţionale, nu acceptă străini, nu dă socoteală nimănui pentru mediocritatea ei. Iar ce-i mai rău, a acreditat în Liga 1 un tip de referinţă: omul care pentru bani îndură orice, insultă, mîrlănie, afront în public. Şi nu numai că îndură, dar şi aleargă după patronii care-l dau afară ca pe ultimul om şi-l reprimesc ca pe un reşapat de tranziţie. Portretul antrenorului care schimbă cîteva echipe într-un campionat, ca să plece de la toate pe uşa din dos şi să revină în scurt timp ca trimisul providenţei şi ca salvatorul de serviciu, e românesc sută la sută.
Dacă în fotbalul nostru nu s-ar înmulţi profitorii, ciubucarii, escrocii, negustorii de relaţii, neaveniţii şi, mai ales, vanitoşii, cei care cred că, la banii lor, pot să-şi permită orice, chiar şi un statut de vizionari într-ale performanţei, poate c-ar încăpea şi cîţiva antrenori cu simţul realităţii şi care nu se lasă călcaţi în picioare la fiecare meci pierdut. Ştim pe ce loc e naţionala, nu ne e greu să ghicim pe ce loc e fotbalul nostru divizionar pe continent şi la nivel de cluburi, dar calitatea Ligii Antrenorilor nu figurează în nici un clasament. Şi nu doar fiindcă nu se fac clasamente ale şcolilor naţionale de tehnicieni, ci dintr-un motiv la vedere: antrenorii Ligii întîi au nişte CV-uri care-i ţin legaţi de glie.
Ce-i de făcut? Pe termen scurt, nimic. Doar să citim cu nesaţ ştirile despre Viorel Hizo, Dorinel Munteanu şi Ionuţ Badea şi echipele pe la care se mai preumblă. Iar pe termen lung să aşteptăm şi să ne fericim cu interviurile mai marelui creator de şcoală Rădulescu, şeful licenţelor şi, cu timpul, poate al masteratelor şi doctoratelor pentru antrenorii formaţiilor de la locul şase în jos.