Campioni la sporturi ieftine

Pentru noi, ceva s-a terminat şi ceva încă n-a început

Nu devii pianist dacă nu ai de mic un pian bun, iar pianul bun e scump. De fapt, nici nu există piane ieftine, ci doar piane de dar, îndeobşte stătute […]

Pentru noi, ceva s-a terminat şi ceva încă n-a început

Nu devii pianist dacă nu ai de mic un pian bun, iar pianul bun e scump. De fapt, nici nu există piane ieftine, ci doar piane de dar, îndeobşte stătute şi, din această cauză, pentru că n-au fost cîntate ani de-a rîndul, obosite, neperformante. Pare un nonsens, dar instrumentele muzicii au un regim foarte elaborat de folosinţă ce aduce a antrenament. Copiii săraci nu ajung decît prin excepţie pianişti şi niciodată mari pianişti, deoarece învăţatul începe devreme şi e la fel de costisitor ca instrumentul. Scriind aici despre condiţia economică a pianistului, ideea mă trimite la covîrşitoarea majoritate a sporturilor, unde pragurile financiare fac selecţia, nu baremurile şi cluburile.

Puşca lui Alin Moldoveanu se cheamă tot „cu aer comprimat”, ca jucăriile militare chinezeşti, doar că e o investiţie elitistă. Costă probabil cît un pian şi seamănă mai degrabă cu armele acelea din filmele SF decît cu ce ştim toţi că e o puşcă.
Toate sporturile olimpice sînt scumpe, prohibitiv de scumpe. Dacă nu te-ai născut alergător african, într-un continent unde fuga înseamnă supravieţuire şi genă ancestrală, n-are sens să devii fondist sau semifondist.

Cu gena adusă din Africa mamă şi cu banii americani, africanii domină suta şi probele de viteză. Numai şi privindu-I, îţi dai seama cîte milioane de dolari fac selecţia şi apoi performanţa în zecile lor de mii de baze sportive şcolare şi universitare.
Românii olimpici, românii campioni nu au şi n-au avut niciodată părinţi înstăriţi. Au compensat prin ambiţii, prin ciudă pe soartă şi prin îndîrjirea unor antrenori, ajungînd de multe ori egalii şi chiar superiorii vesticilor.

Ceva însă s-a terminat. Sporturile olimpice au devenit din ce în ce mai prohibitive. La cele mai multe din ele, noi, românii, nici nu mai putem visa. O prăjină de campion costă cît o puşcă galactică de-ale lui Alin Moldoveanu.

Alimentaţia şi antrenamentele unui halterofil sînt de zeci de ori mai scumpe decît halterele. Chinezii nu trebuie să se dopeze. E de ajuns să fie chinezi, adică să simtă cum le respiră în ceafă un miliard de compatrioţi vanitoşi,
hotărîţi să-i pună la respect pe americani. Ca să nu mai vorbim de o tradiţie alimentară care poate să facă din fibra musculară orice, chiar şi beton armat, iar medicii să nu mai priceapă nimic.

Am fost performanţi după război, cînd îi păcăleam pe vestici că avem sport sindical şi le luam medaliile cu analfabeţi cu diplome universitare. Astăzi, ciugulim cîte o medalie pe ici, pe colo, prin sporturi de bunăvoinţă şi cu acoperire zonală. Nu m-ar mira să apară noi discipline umanitare, precum pescuitul cu mîna sau aruncarea pietrei cu praştia, ca să aibă şi insuliţele cu populaţii de pădure reprezentare.

Medaliaţii noştri trebuie cinstiţi ca nişte eroi, deoarece fac un oficiu de rezistenţi, de disidenţi în sport. De aceea îi transmit salutul meu de respect şi de solidaritate antrenorului bistriţean Mugur Saranciuc, cel care l-a făcut medaliat olimpic pe halterofilul Răzvan Martin, salvîndu-l mai întîi din neantul în care îl aruncase soarta de copil nevoiaş. Mîinile lor pline de bătături şi de rupturi trebuie sărutate fiindcă sînt însăşi definiţia umanului în sport.