O utopie: spectacolul sportiv corect

Tot mai mulţi spectatori vor minciuni frumoase în locul unor adevăruri stînjenitoare

Spectacolul sportiv – la fel ca şi cel teatral – e corect atunci cînd e respectat scenariul. Înainte de a fi bun, incitant, de ţinut minte, spectacolul trebuie […]

Tot mai mulţi spectatori vor minciuni frumoase în locul unor adevăruri stînjenitoare

Spectacolul sportiv – la fel ca şi cel teatral – e corect atunci cînd e respectat scenariul. Înainte de a fi bun, incitant, de ţinut minte, spectacolul trebuie să respecte un complet de norme, reguli, practici şi convenţii umane.
În sport, scenariul e hotărît şi controlat de regulamente şi de federaţii, iar spectacolul rezultă din însuşirea şi respectarea regulilor jocului. Lucrurile par mai mult decît clare. Ei bine, lucrurile par clare, nu sînt întru totul clare. Există şi spectacole sportive – cum ar fi wrestling-urile americane – unde totul e un aranjament de la un cap la altul, adică teatru, nu lupte pe bune. Un spectacol care seamănă mult cu luptele pe tipar olimpic, dar şi mai mult cu teatrul. Wrestling-ul american are un public special, foarte mare şi devotat, care umple arenele pentru calitatea aranjamentelor, pentru isteţimea minciunii, nu pentru a afla cine e cel mai bun. Lumea vine la wrestling ca să fie minţită frumos! La fel cum umplem şi noi stadioanele, spre sfîrşitul returului la fotbal, deşi avem destule motive să ştim că sîntem minţiţi.

În universul pariurilor, confruntarea reală e între pariori şi agenţi, pe de o parte, şi dreptcredincioşii „spectacolului sportiv corect”, de cealaltă parte. Dovadă că reportajele – altfel spus dezvăluirile, care tot un gen de cronici sportive sînt – devin mult mai atractive decît cronicile meciurilor jucate pe bune. Minciuna face un public tot atît de motivat la spectacol ca şi publicul adevărului. Dacă legalizarea prostituţiei nu-i posibilă decît în statele unde legile sînt respectate, nu-i departe vremea cînd şi trucarea meciurilor va însemna spectacol, nu minciună. Adică încă o minciună, ca etapă firească a civilizaţiei.

Din ce în ce mai mult public îl preferă pe acela măsluit. Şi îl preferă deoarece cîştigătorul dinainte ştiut rezolvă frustrări sociale şi personale mai bine decît surprizele. La wrestling, tribunele decid cine să cîştige: personajul care îşi joacă cel mai interesant rolul în scenariul spectacolului pe teme sportive. Spectacolul sportiv tradiţional e dublat astfel de acela pe pretexte sportive. Seamănă cu sîngeroasele lupte cu gladiatori, însă nu moare nimeni.

În 1990, mi-a fost dat să văd, la televizor, în Canada, primul show cu lupte regizate conform cu dorinţele unui public de zeci de mii de plătitori. De atunci, mă tot întreb cine trăieşte greşit: eu, tradiţionalul, care aştept ca spectacolul să fie corect, sau americanul, care dă o sută de dolari, ca să fie minţit splendid o seară?

N-am încă un răspuns, în schimb se tot adună şi alte întrebări în jurul celei din 1990. Poate c-a venit vremea să realizăm rolul tot mai decisiv al finanţei în industria spectacolului sportiv. Şi să ne recalibrăm aşteptările. Nu că nu mai e loc de corectitudine, ci în sensul de a aştepta corectitudinea mai ales acolo unde banul nu e totul.