Fotbalul la stăpîni

Biciul şi jignirile dau obişnuinţă, iar în unele cazuri şi dependenţă

Cînd eram copil, mă jucam în stradă cu cine se nimerea, deşi ai mei stăruiau să-i evit pe cîţiva din puştii cartierului. Un vecin a fost mult mai convingător […]

Biciul şi jignirile dau obişnuinţă, iar în unele cazuri şi dependenţă

Cînd eram copil, mă jucam în stradă cu cine se nimerea, deşi ai mei stăruiau să-i evit pe cîţiva din puştii cartierului. Un vecin a fost mult mai convingător decît mama şi tata. Mi-a zis că nu-i bine să am de a face cu proştii şi cu derbedeii, fiindcă prostia se ia, iar de golănie te vindeci şi mai greu. Am rămas pentru tot restul vieţii cu această grijă, că pe unii oameni trebuie să-i eviţi. Că şi trufia contaminează, şi lăcomia, şi tupeul, şi multe altele. M-am aflat în cîteva rînduri în preajma unor patroni plini de ei din prima ligă şi cu toate că m-am ţinut departe, cînd am ajuns acasă am simţit o nevoie clinică să intru sub duş şi să nu fac economie la săpun.

Că jucătorii îi suportă, ca să le ia banii, e de înţeles şi e treaba lor. Treaba noastră, a societăţii româneşti din mileniul al treilea european, e că acest gen de feudalism cu acoperire în bani strică minţile şi otrăveşte sufletele unor tineri. Multe tribune socotesc că pentru banii pe care-i cîştigă fotbaliştii, aceştia pot să fie înjuraţi, scuipaţi şi porcăiţi în toate felurile, fiindcă „se merită”.

Într-o vreme, mă duceam dimineţile la antrenamentele unei echipe judeţene. Ştiţi doar cum devine chestia cu patriotismul local. Ce îmi era dat să aud că le ieşea din gurile antrenorului, ţuţărilor de la primărie şi başcanului, care spăla nişte bani cu fotbalul era tot o insultă şi o necinstire. Cînd plecam de la stadion, mă simţeam eu învins, murdărit, nerespectat ca fiinţă umană şi ca ins al unei ţări cu legi şi cu ambiţii democratice. Îmi venea să mă reped la banca tehnică şi să urlu: Mă nenorociţilor, cum puteţi să le vorbiţi atît de urît unor copii? Ce-s sclavii voştri?! Unde dracu’ vă treziţi, într-o lume tribală? Dacă mă stăpîneam şi mă consumam ca şi cum eu eram cel care-şi vindea mîndria de om liber pentru un tain de supravieţuire, era din cauza jucătorilor. Păreau fericiţi că-s luaţi în seamă şi aşa, cu un dicţionar de penitenciar, că li se instituţionalizează poreclele de şanţ şi că sînt înjuraţi de mamă.

E adevărat că şi biciul dă obişnuinţă. Dă un gen pervers de dependenţă şi, după ce ies din fotbal, unii jucători îi duc dorul. Bine, bine, fotbaliştii ca fotbaliştii, au un mercurial al lor pentru jigniri şi umiliri, dar jurnaliştii de ce au devenit indiferenţi la această golănire de top? De ce găsesc că-i firesc ca un patron de club să se exprime despre oamenii lui într-un chip cum nu-i îngăduit în nici un alt compartiment al muncilor civilizate şi sub contract? Cît de tare ne-au timorat derbedeii ăştia aroganţi şi prost crescuţi cu banii, cu maşinile, cu palatele şi cu averile lor, de-am ajuns, cînd se dezbracă de caracter, să rîdem prosteşte, ca şi terfeliţii din teren, de parcă le-am fi părtaşi la cîştig?

Dacă nu-i vorba de o contaminare, atunci e ceva şi mai rău.