Legende de unică folosinţă

Cam ştiu unde-s zăpezile de altădată, dar nu mai ştiu pe unde-or fi alde Beckham, Ronaldo şi Ronaldinho.

În urmă cu nişte ani, altfel spus pe vremea isteriei David Beckham, redacţia mi-a solicitat un scurt text ironic despre nevastă-sa, care […]

Cam ştiu unde-s zăpezile de altădată, dar nu mai ştiu pe unde-or fi alde Beckham, Ronaldo şi Ronaldinho.

În urmă cu nişte ani, altfel spus pe vremea isteriei David Beckham, redacţia mi-a solicitat un scurt text ironic despre nevastă-sa, care tocmai îşi cumpărase un cal, înfiase un cal, călărise un cal, mîncase un cal sau cam aşa ceva. Ştiţi doar cu ce se ocupă vedetele. Cu ceva sau cu altceva, la jumătatea distanţei dintre stupid şi nemaivăzut. Nu mai ţin minte care era pretextul acelui articol, pentru că e greu să ţii minte un fleac. Să fim înţeleşi: fleacul nu era calul, ci madam Beckham, ca derivat feminin al isteriei domnul Beckham. O oarecare, una din cohortele de femei ale fotbaliştilor, ale căror merite n-are sens să le ghicim, fiindcă sînt la vedere, şi la nivelul sutienului, şi la nivelul fundului.

În culmea gloriei publicitare, genialele picioare ale englezului au trecut, pe şi mai mulţi bani, Atlanticul, fiindcă în S.U.A. cultul supraomului e alfa şi omega. Sau, cum ar fi spus o femeie de serviciu din fosta Casă a Scînteii, leafa şi omega. S-a dus ca să rămînă cel mai mare, fie şi într-un fotbal mai mic. Şi astfel s-a mai terminat un subiect ce părea la un moment dat unic şi definitiv. Au urmat, în regim de isterii planetare, umflatul de Ronaldo şi dinţosul Ronaldinho, iar acum asistăm la erodarea uneia dintre cele mai licitate legende de unică folosinţă ale fotbalului-afacere, Messi.

Nu ţin să mă pun contra a ce vede fiecare, şi anume că Messi e un jucător de tot respectul, doar că nu vreau să particip la avalanşele publicitare. Galacticii şi extratereştrii Barcelonei şi ai Madridului au fost scoşi din ecuaţia ultimului act al sacralizării de pămîntenii de la Chelsea şi de la Bayern. O fi de rău pentru bugetele fotbalului, dar e de bine pentru partea de uman a sportului. Eu, unul, m-am săturat să fiu măsurat cu milionul de euro, să mă închin la nişte analfabeţi, să fiu socotit un nimeni, vizavi de un briliant de rahat, să aplaud în delir tot felul de monştri sacri, de genii ale bocancului şi ale pumnului. Nu am de ce să mă bucur că au învins Chelsea şi Bayern, dar nici să mor de necaz că au pierdut supraoamenii Messi şi Cristiano Ronaldo. Nu fiindcă nici unii, nici alţii nu-s de-ai noştri, ci de dragul unui lucru aproape uitat în mileniul III: simţul măsurii. Mi-au plăcut şi mi-au dat o stare de revanşă reuşită nemţii şi englezii. Ce-au mai trudit! Ce mult au dorit să nu fie umiliţi de două echipe împinse din spate de întreg mapamondul, de toată media, chiar şi de nişte milioane de ignoranţi care, cînd nu pricep nimic din ce văd, nu văd nimic din ce apucă să mai înţeleagă.

Iar ca să fie clar ce înseamnă pentru mine simţul măsurii, închei mărturisind că mi-e indiferent cine bate în finală. Poţi să fii împlinit sufleteşte şi cu un joc bun, nu doar cînd îţi cîştigă preferaţii.