Bilanţurile care lipsesc întotdeauna la sfîrşit de an

La Barcelona, chiar şi faulturile sînt de manual şi de legendă.

Numele lui Cristi Bud, de la Gaz Metan Mediaş, nu apare în nici una din citările de interes major de la finele lui 2011, deşi ar fi trebuit să […]

La Barcelona, chiar şi faulturile sînt de manual şi de legendă.

Numele lui Cristi Bud, de la Gaz Metan Mediaş, nu apare în nici una din citările de interes major de la finele lui 2011, deşi ar fi trebuit să existe şi un inventar al celor rupţi pe cîmpurile de luptă ale campionatului. Iar dacă spun cîmpuri de luptă şi nu terenuri de fotbal e pentru că, în foarte multe meciuri, momentele cu adevărat semnificative n-au fost cele fireşti într-o confruntare sportivă, ci acelea care, în afara terenului, ar fi devenit penale. E vorba de intrările criminale – comentate ca atare de media – ale unor jucători cu o tehnică precară, cu o dotare fizică modestă şi cu o idee de competitori la nivel de cavernă. De aceea nici n-am să-i pomenesc numele jucătorului de la Poli Timişoara care i-a zdrobit genunchiul lui Bud într-un banal meci de Cupă. Nu e un nume, e o categorie. Medicii spun că la genunchiul profesional al lui Bud, neomul care l-a lăsat pe acesta fără meserie „a rupt tot ce se putea rupe: ligamentele, meniscul şi capsula”. Şi ca drama să aibă şi un mai apăsat accent românesc, Bud a aflat adevărul de la nişte medici unguri, cu mult mai responsabili decît medicii sportului nostru, la o săptămînă după ce totul ar fi putut fi prea tîrziu.

Fenomenul e marca unui campionat care licitează cu totul alte valori decît calităţile atletice proprii fotbalistului de clasă. Un patron care tolerează, care nu sancţionează sau care chiar stimulează atacurile criminale la picioarele jucătorilor, în care un alt patron a investit zeci de milioane de euro, e refuzat de selectul club al afacerilor cu fotbal. Diferenţa la fond dintre fotbalul românesc şi cel civilizat e la protecţia investiţiei, la calitatea relaţiilor. Jivina din teren care îşi nenoroceşte adversarul direct nu face altceva decît să dubleze mîrlănia de cazarmă şi agresivitatea mocnită a stăpînului plin de bani şi de procese fiscale. Jucătorii fără şansă la mari echipe şi la mari transferuri îşi cunosc limitele. Ei ştiu că fotbalul românesc le îngăduie să rezolve prin nişte primitivităţi, cum ar fi agresiunile cu cotul în gît şi în faţă, atacurile din spate şi intrări ucigaşe cu crampoanele în carne şi-n oase, momentele cruciale ale unui joc.

O întrecere aspră e altceva decît una fără norme. E una cu norme mai multe şi mai dure. Aşa numitele faulturi de joc au un nume mai potrivit. Sînt faulturi de joc prost şi nu seamănă în nici o privinţă cu faulturile de joc bun. Între meciurile Barcelonei şi meciurile Mioveniului diferenţa e şi la fineţea faulturilor. La omul deştept, eroarea e dintotdeauna cu farmec. La Barcelona, faulturile sînt şi ele tot de manual şi de legendă. Dar de manualul celui care ştie să scrie, să citească şi pe care îl duce şi mintea.