Contractul pentru respect al fotbalistului cu bani

Ce fac fotbaliştii cu banii lor ştim doar din publicaţiile de scandal şi mondene. Iar ce ştim ne ţine la distanţă de felul lor de viaţă. Nu-i unul care să impună respect. Aş spune că din contră. E un mod […]

Ce fac fotbaliştii cu banii lor ştim doar din publicaţiile de scandal şi mondene. Iar ce ştim ne ţine la distanţă de felul lor de viaţă. Nu-i unul care să impună respect. Aş spune că din contră. E un mod de viaţă care ne spune şi cît de jos vor ajunge aceştia cînd nu vor mai fi în teren.

Există şi destui jucători cu simţul onorabilităţii, care şi-au construit viitorul încă din ziua în care au semnat primul contract, numai că ei, deşi ar trebui să fie subiecte de căpătîi ale mediei sportive şi chiar ale celei economice, preferă discreţia. Au multe motive să fie rezervaţi, între care şi unul ce interesează respectul. Îşi respectă banii.  Risipitorii, palavragiii, petrecăreţii, dezmăţaţii şi ţicniţii, care fac un timp deliciul publicaţiilor de fiţe încarcă memoria publică într-un chip care nu mai poate fi corectat. Derbedeul de la douăzeci de ani va fi privit toată viaţa ca un gunoi social. Un golan tînăr nu îmbătrîneşte ca un înţelept, ci tot ca un golan.

Banii fotbaliştilor sînt la noi o problemă publică jenantă şi chiar jignitoare, alta decît în ţările bogate, întrucît nu-s puţini cei care îşi bat joc de bani într-un timp în care sărăcia din ţară coboară într-o stare prelungită de umilinţă categorii din ce în ce mai largi de cetăţeni şcoliţi şi cu profesii de toată cinstea. Fanii, care îi ţin mereu sub tensiune pe cîţiva din cei mai mediatizaţi fotbalişti ai momentului, reacţionează murdar nu doar la ocazii, ci la întreg programul de viaţă al acestora. Se simt scutiţi de o grijă, aceea de a manifesta respect.

Fraţii Costea sînt supăraţi foc pe tribune. Vor un tratament respectuos, dar fotbalul jucat de ei nu justifică în nici un fel banii pe care-i cheltuiesc în văzul tuturor. Respectabilitatea e în alte lumi mai aşezate o clauză de contract şi priveşte felul de a exista ca persoană publică a vedetei. Vedeta n-are voie să-i strice imaginea omului care-l plăteşte. Fraţii Costea, Tănase şi alţi cîţiva dintre risipitorii de elită din lotul Stelei îi strică imaginii de generos a patronului. ÎI arată de om care nu respectă relaţia bani – muncă.

În acest punct al articolului nostru am ajuns la miezul problemei. Regulamentele de ordine interioară ale cluburilor sînt apă de ploaie. Condiţia publică a fotbalistului trebuie stabilită hotărît prin contract. S-ar lămuri multe, între care şi natura respectului faţă de patroni, dar şi a patronilor faţă de jucători. La cîţi bani sînt vînturaţi în fotbal, nişte clauze privind aşa numita viaţă particulară a sportivului ar avea un efect sesizabil. Pentru mult mai puţini bani, funcţionarii băncilor şi ai unor firme care ţin la onorabilitate şi respect îşi pierd postul, iar o gafă de prima pagină în foile de scandal îi marchează profesional pe viaţă.

Ajungem astfel la clauza clauzelor. Fotbalul românesc rulează prea mulţi bani nemunciţi. Un contract de 200.000 de euro anual obligă, în România de azi, la un maximum de responsabilitate. Pot fi număraţi pe degetele unei mîini fotbaliştii care-l merită. Fotbalul jucat de majoritatea echipelor noastre e unul de 1.000 sau de 1.500 de euro lunar, iar banii cu care sînt plătiţi saltimbancii gen N’ Doye dovedesc mai degrabă prostie şi fudulie decît pricepere financiară.