Străin în ţara mea

Liga a ajuns o veritabilă conjuraţie a mediocrilor de tot neamul, români şi străini

Prima întrebare, în toate interviurile cu fotbalişti de toată mîna adunaţi şi aciuaţi de prin străinătăţi în ligile noastre, e despre acomodare. Cum se simt ei […]

Liga a ajuns o veritabilă conjuraţie a mediocrilor de tot neamul, români şi străini

Prima întrebare, în toate interviurile cu fotbalişti de toată mîna adunaţi şi aciuaţi de prin străinătăţi în ligile noastre, e despre acomodare. Cum se simt ei adică în ospitaliera Românie. Toţi răspund convenţional şi prin cîteva vorbe româneşti stîlcite că se simt bine. Nimeni însă nu-i întreabă pe cei doi-trei români, care mai prind echipa la CFR Cluj, la Braşov sau la Vaslui bunăoară,cum se simt ei între atîţia străini. Nu cum comunică străinii cu ei, ci cum comunică ei cu străinii.

Într-un tîrziu moment de trezie, Braşovul anunţă că din iarnă se leapădă de Paez, Distefano, Machado, Kanu, Godinho, Bruno Madeira, Velayos şi Hugo de Sousa. Clujul, şi el, cînd adună cu toptanul, cînd se curăţă brusc de plutoanele de comunitari „care nu confirmă”. Ca şi cum refuzaţii Europei şi ai Braziliei cutreieră Estul ca să confirme. Vin cu foamea după ei. Măcar la Cluj cîţiva portughezi au apucat să joace destul încît să fie strigaţi pe nume de toată lumea. În alte formaţii, nici antrenorii nu reuşesc să afle în timp util cine-i Pipinhio, cine Bibiinho şi cine Piscinho.

Nu numai fotbaliştii români se simt străini în ţara lor, mai ales cînd au şi un antrenor pe care-l cheamă Liliinho de Basil da Costa Madeira y Calatraz don Martinho, ci şi publicul. Am ezitat mereu să numărăm, între cauzele care au golit tribunele, un adevăr mai mult decît evident: românii nu-s xenofobi, dar nici într-atît de cosmopoliţi încît să facă infarct pentru nişte neica nimeni, care fotbal nu ştiu, româneşte n-or să vorbească niciodată, habar n-au în ce oraş au fost aduşi şi cine-s adversarii.

Chestiunea cu răzgîiaţii ăştia gen N ‘Doye, care vin în România fiindcă n-au loc altundeva, fiindcă aici impozitul pe cîştig e mic, fiindcă aici se mai lucrează şi cu bani negri şi fiindcă aici se pot uita la autohtonii albi ca la nişte negri, e că pentru ei ţara mea e o colonie a ţărilor lor. Ce să căutăm noi, cei care vrem să ne ataşăm de un stadion şi de sufletul lui, cînd nici cei cîţiva jucători de-ai noştri ajunşi în teren nu mai înseamnă nimic ca patriotism local şi ca ataşament pentru echipă? Tribuna e un sentiment, nu o adunătură de huligani. Dacă în tribune au rămas numai huliganii, e pentru că vraiştea umană din teren nu mai cenzurează reacţia tribunelor. A învins o minoritate vrăjmaşă pentru că în teren majoritatea nu mai înseamnă nimic ca trăire şi loialitate.

Nu străinii, pentru că nu-s români, au dus fotbalul în jos, ci faptul că, exceptîndu-i pe cîţiva, aceştia sînt la fel de mediocri ca şi cei mai mulţi dintre ai noştri, iar mediocrii blochează, de cînd e lumea, ascensiunea valorilor.