Aiurea-n tramvai. Adică, baronii Costea

Cînd te compari tot timpul cu nimeni, poţi să mori convins c-ai fost cineva

Nu ştiu cum s-a ajuns la zicala „aiurea-n tramvai”, dar ştiu cum s-a ajuns ca nişte lungani cu reflexe întîrziate şi plini de fudulie mititelească, […]

Cînd te compari tot timpul cu nimeni, poţi să mori convins c-ai fost cineva

Nu ştiu cum s-a ajuns la zicala „aiurea-n tramvai”, dar ştiu cum s-a ajuns ca nişte lungani cu reflexe întîrziate şi plini de fudulie mititelească, care au avut o contribuţie mai mult decît meritorie la retrogradarea Craiovei, să fie transferaţi la Steaua Brăneşti în roluri de baroni. Poate că li s-ar fi zis, în cea mai păduchioasă tradiţie a jurnalismului de superlative, diamante, briliante, titani, prinţi şi împăraţi, dacă apelativele acestea de Harlem balcanic n-ar fi fost adjudecate de multă vreme de alte muhaiele de elită.

Fapt e că lucrurile se leagă, fiindcă un antrenor, care a retrogradat cu succes Brăneştiul, şi o adunătură de mediocri cu picioare de sticlă şi interese de lefegii la un patron lesne de făcut la buzunar n-aveau nevoie decît de fraţii Costea ca să ducă Steaua cea rătăcitoare mai jos ca niciodată. E cinstit să spunem că cei doi fraţi olteni n-ar fi căpătat, în cei cîţiva ani de fotbal – pardon de expresie! – aiurea-n tramvai, adică de mijlocul şi de coada clasamentului, un veritabil tsunami de certificări bombastice, dacă stimaţii mei colegi de jurnalism nu s-ar fi luat unii după alţii, plusînd papagaliceşte la elogii, ca nu cumva să pară mai neprofesioniştii unii ca alţii.

Adevărul e că şi în media există Putere şi Opoziţe şi că numărul colegilor care s-au dat cu Puterea e mai mare ca al acelora care scriu ce se vede, nu ce zic investitorii c-ar trebui să vadă. Nu merg pînă acolo încît să invoc o prezumţie de vinovăţie discret financiară, dar în destule situaţii comentariile put de-ţi mută nasul din loc. Legenda fraţilor craioveni, care mănîncă jăratic şi marchează genial, a fost fabricată în falş de tot neamul de comentatori şi dintr-un motiv cumva de înţeles: cînd n-ai nimic la orizont, lumina unei brichete poate să semene, la un neam atît de imaginativ şi de liric ca al nostru, cu un răsărit de soare.

Fraţii Costea nu joacă doar prost. Ei joacă din ce în ce mai prost, dovedind la un alt nivel al competiţiei că pot juca chiar şi mai prost ca în meciul cu Maccabi Haifa. Reuşesc să se descurce, la acest nivel al întrecerii – şi doar întîmplător – numai fotbaliştii născuţi încurcaţi. Cei mai mulţi din ei se încurcă şi mai tare. În cîteva meciuri de două parale din campionatul intern, fraţii Costea au dat nădejdi că pot şi mai mult. Trebuie doar să mai avem răbdare zece ani.

Cînd te compari tot timpul cu nimeni, poţi să mori convins c-ai fost cineva. Cînd însă te compari cu un cît de cît cineva, normal ar fi ca să priceapă toată lumea cît de nimeni eşti. Cu banii pe care-i iau, aiurea-n tramvai, domnii Mihai şi Florin Costea de la domnul George Becali, o echipă de oameni de ştiinţă români, cu mari dovezi de capacitate, ar avea un drum mai scurt şi mai drept spre un Premiu Nobel!