Cîntarea fericirii, faza pe vacanţă

În fotbal, doar patronii şi jucătorii bine plătiţi au dreptul la sentimente

Cuvîntul fericire apare cel mai des în reclamele tv pentru doamne şi domnişoare constipate, în oferta vrăjitoarelor şi a blondelor, dar şi în declaraţiile fotbaliştilor care se transferă. […]

În fotbal, doar patronii şi jucătorii bine plătiţi au dreptul la sentimente

Cuvîntul fericire apare cel mai des în reclamele tv pentru doamne şi domnişoare constipate, în oferta vrăjitoarelor şi a blondelor, dar şi în declaraţiile fotbaliştilor care se transferă. Cine ia în serios pălăvrăgeala convenţională dintre un campionat care s-a terminat şi altul care încă n-a început poate să creadă că România e tărîmul binecuvîntat din Biblie, la care au tînjit dintotdeauna peruanii, columbienii, brazilienii, portughezii, sîrbii, africanii, autohtonii precum şi o mulţime de alţi fii rătăcitori ai gazonului. Cu cît e mai mare sărăcia şi cu cît mai lungă e criza, cu atît mai fericiţi se mărturisesc fotbaliştii deprinşi de mici să se exprime mai bine cu picioarele decît cu mintea. De atîta fericire, se poate şi muri!

Ce-i remarcabil în sezonul de transferuri e că jucătorii sînt fericiţi de două ori: cînd semnează cu o echipă, dar şi cînd o părăsesc. Sînt fericiţi cînd se parafează contractul, dar şi mai fericiţi cînd ajung suficient de departe de România, ca să-i poată înjura şi blestema de mamă pe foştii patroni mioritici de cluburi. Nu numai pentru străini, ci şi pentru fotbaliştii noştri, fericirea pe bază de contract e un sentiment cu dus-întors şi cu o viguroasă culoare judeţeană. Fericirea, pentru jucătorii care n-or să-şi primească niciodată salariile şi restanţele de la Mititelu nu seamănă deloc cu a celor amînaţi într-o nesimţire ori prostiţi politicos de Dinamo sau de CFR Cluj. Fiindcă e ceva să ţi se spună „Bă, nenorocitule!” în provincie şi altceva să fii făcut bagabont şi zdreanţă în Bucureşti. Apoi, datoriile de toate naturile şi de toate mărimile ale cluburilor către jucători suportă procente diferite de nefericire. Ce-i rămîne străinului sau românului, neplătit cu lunile de Rapid, cu anii de Sportul Studenţesc şi cu toptanul de Mititelu, după ce îşi consumă indignarea, neputinţa şi lehamitea, aşteptînd un transfer mai demn, e fericire pură.

Sigur, există destui jucători care ori n-au motive să dea declaraţii, ori nu-i întreabă nimeni ce simt şi ce gîndesc. Nu numai că-i inoportun, dar e de-a dreptul indecent să-i întrebi de fericire pe jucătorii de la Brăneşti şi de la Chiajna, de la Unirea Urziceni şi chiar de la Oţelul. Fericirea e subiect de presă de la 100.000 de euro pe an în sus. În jos, pînă la pragul critic de 2.000 – 3.000 de euro lunar, e mai bine să discuţi despre speranţă, despre noroc ori despre alţii.