Să cîştige Timişoara, dar să piardă Iancu!

Ajunge! S-a mers prea departe! Nu-i mai suport pe patronii care jignesc o ţară cu banii lor! Agresivitatea şi mîrlănia, în forme adesea clinice, ale cîtorva patroni, precum şi toleranţa, vecină cu cîrdăşia, pe care Liga şi Federaţia o arată […]

Ajunge! S-a mers prea departe! Nu-i mai suport pe patronii care jignesc o ţară cu banii lor!

Agresivitatea şi mîrlănia, în forme adesea clinice, ale cîtorva patroni, precum şi toleranţa, vecină cu cîrdăşia, pe care Liga şi Federaţia o arată vizavi de feudalismul de club şi răfuielile televizate în limbaj de penitenciar, din etapele cu arbitraje dedicate, au mutat interesul publicului de la fotbalul propriu-zis şi de la jucători la bătălia pentru marele ciolan european. Ideea acestui articol mi-a servit-o Victor Becali, care a fost foarte net în opţiuni: „Nu mă interesează dacă Steaua cîştigă sau pierde, pe mine mă interesează să cîştige Gigi”!

De fapt, dorinţa asta am auzit-o, în exprimări dintre cele mai dure, faţă cu finanţatorii mai multor formaţii, la persoane de toată starea, excedate de ifosele şi trufiile de barbugii ale unor baroni de echipe. Dar am ezitat s-o fac articol, fiindcă aşa am învăţat din proverbele românilor, că nu-i sănătos să pui paie pe foc. Zicala a fost creată înainte de a fi fost inventată benzina. Paie nu e bine să pui pe foc, dar sînt situaţii în care ce nu rezolvă paiele poate să rezolve canistra. Dovadă că – prin recurs parcă la aroganţa lui Victor Becali – o bună parte a publicului cel mai devotat al Stelei a dat-o la întors: să cîştige Steaua, dar să piardă Gigi!

Dacă s-ar realiza un sondaj lărgit de opinie la publicul fotbalului de stadion dimpreună cu publicul şi mai mare de televizor, dacă am realiza o serie de sondaje privitoare la cancerul din sistem, iar în baza acestora s-ar întocmi o ierarhizare a cauzelor care duc sportul nostru nu doar în jos, ci într-un subsol al dezonoarei, sînt convins că patronatul ar fi pe primul loc. Pentru mine, Timişoara nu mai este, de ani buni, perla Banatului şi oraşul care mă făcea cîndva să visez ce ar putea fi un Occident românesc pe modelul Timişoarei, ci un pîntec gigantic care acuză şi împarte lumea în vinovaţi şi duşmani.

Da, timişorenii mei dragi, vreau să cîştige Poli titlul, iar pe justiţiarul de mahala care a uzurpat condiţia universitară a urbei vreau să-l văd la retrogradare! Ştiu că nu e posibil, însă dreptul de a dori e garantat de Constituţie. Să ne înţelegem: nu-i vorba de gusturi, de simpatii şi de antipatii. E vorba de reprezentare. Dacă Timişoara se regăseşte în umorile şi în ieşirile de mahala ale patronului lui Poli, atunci să-i fie de bine! Poate că felul său de a cinsti numele oraşului este, pentru primar şi pentru toţi cei care-l sprijină din primărie, un fapt de mîndrie. Timişoara mea nu-i şi Timişoara lui Iancu.