Anormalul devenit tradiţie

Antrenorii noştri garantează salvarea de la retrogradare, dar nici unul titlul Lista antrenorilor care au cîştigat o mulţime de bani şi chiar şi-au făcut un nume ca providenţiali, angajîndu-se să salveze de la retrogradare nişte echipe cîrpite, e foarte mare. […]

Antrenorii noştri garantează salvarea de la retrogradare, dar nici unul titlul

Lista antrenorilor care au cîştigat o mulţime de bani şi chiar şi-au făcut un nume ca providenţiali, angajîndu-se să salveze de la retrogradare nişte echipe cîrpite, e foarte mare. Problema însă nu e la antrenorii ciubucari, ci la patronii pentru care faptul că echipa lor rămîne încă un an în Liga-ntîi e însăşi performanţa. Cît timp vor exista patroni care nu înţeleg nimic din fotbalul mare, vor exista şi antrenori care garantează ultimul loc neretrogradabil.

Asta se întîmplă şi la alţii. Nu atît de frecvent şi nici cu aceiaşi potlogari. Dovadă că Boloni, cîndva aspirant la podium, s-a resemnat cu condiţia de salvator de ocazie în Franţa. Boloni nu mai e un antrenor foarte bun de multă vreme. Dacă se poate spune c-a fost vreodată foarte bun. A fost bunicel şi a prins o conjunctură favorizantă.Totuşi, cînd vine vorba să i se dea naţionala României, ţine nasul sus. Ca măturătoarele din Centru cînd discută cu măturătoarele din cartier. La salvatorii de profesie, fudulia nu e un defect, e un truc. O şmecherie psihologică. O fi ştiind omul ceva, gîndesc patronii născuţi să fie păcăliţi, că prea ţine la preţ! Or fi ştiind ei ceva, mai zice patronul ajuns pe locul 14, că prea sînt mulţi!

Antrenorii, care se rotesc la echipele rotite la rîndul lor pe ultimele locuri ale clasamentului, nu garantează jocuri bune şi rezultate onorante, ci puncte. Nu puncte cîştigate în teren, ci în clasament. De la jumătatea returului, intră în roluri principale antrenorii care nu ştiu fotbal, dar ştiu să scoată puncte. Nu-i o treabă grea, cu condiţia să existe suficient de mulţi antrenori ca şi ei, mediocrii şi proşti în profesie, dar oameni de cuvînt în tranzacţiile subterane cu puncte. Antrenori suficient de flămînzi cu care poţi face înţelegeri de tipul „dă-mi acum, că-ţi dau şi eu la anul”. De la locurile 7 la 14, sfîrşitul de sezon e al salvatorilor.

Cîte unul din aceştia începe să creadă că e cu adevărat antrenor şi reuşeşte să-l păcălească un timp pe cîte un patron de la jumătatea clasamentului. Ori, şi mai bine, din prima treime. Un astfel de antrenor e Şumudică. El s-a angajat să ducă Rapidul sus cu tactica şi cu psihologia celui care adună puncte ca să se salveze de la retrogradare. Rapidul lui Şumudică n-a jucat nici un meci joacă la marea victorie, ci, exact ca la Bistriţa, numai la mica ciupeală. Iar dacă i-ar fi reuşit tactica la ciupeală, nici n-ar fi fost prima oară cînd o echipă urcă pe podium luptînd eroic să nu retrogradeze.