Minte neîncepută într-un corp distrus

Cît de repede şi în ce fel rugineşte aurul sportului românesc Toate vederile pe care o gimnastă de-a noastră, celebră într-o vreme, i le adresa respectuos primei ei antrenoare, indiferent că înfăţişau Ermitajul, Piramidele egiptene sau Domul din Milano, aveau […]

Cît de repede şi în ce fel rugineşte aurul sportului românesc

Toate vederile pe care o gimnastă de-a noastră, celebră într-o vreme, i le adresa respectuos primei ei antrenoare, indiferent că înfăţişau Ermitajul, Piramidele egiptene sau Domul din Milano, aveau acelaşi text: „Vă scriu din Moscova, sînt deja la sală, paralelele sînt tari, bîrna e cam alunecoasă”, „Vă scriu din Cairo, am ajuns direct la sală, saltelele sînt tari, paralelele sînt cam alunecoase”, „Vă salut din sală, din Italia, paralelele sînt perfecte, bîrna e perfectă, saltelele sînt perfecte”…

Am întrebat-o cu nişte ani în urmă pe antrenoarea unei vedete olimpice la înot cu ce s-a ales campioana ei din nenumăratele voiaje în toată lumea, iar antrenoarea mi-a răspuns ritos, ca unuia care nu înţelegea nimic din meseria de sportiv. Da, domnule, sigur că e mai deşteaptă. Acum ştie pe de rost cum e fundul tuturor bazinelor în care a concurat, că altceva decît funduri de bazine şi magazine de cîrpe n-avea cum să vadă!

Cartierul din Brăila în care m-am născut era plin de boxeri. Campioni judeţeni, naţionali şi chiar medaliaţi olimpici. Din admiraţia pe care o aveam pentru ei în copilărie a mai rămas un zaţ de curiozitate tristă. Am insistat să aflu ce-a ajuns fiecare după ce n-a mai boxat şi am dat numai peste istorii urîte: sărăcie, puşcărie, senilitate timpurie, uitare. Pe Ion Monea l-am cunoscut în anii lui de glorie, cînd urma să-l bată şi pe un rus de fier ca să ia aurul, dar rusul era cu o rasă mai bun, iar Monea trebuia să se resemneze pe vecie cu argintul. Monea a sfîrşit dovedind încă o dată că dictonul „Minte sănătoasă în corp sănătos” e cea mai cinică minciună a sportului de azi.

Şi ce dacă o mînă de fotbalişti se umplu de bani?! Doar la trei, patru din ei le-a mai rămas minte ca să-i înmulţească, să-şi asigure un trai decent după ce vor ieşi din joc. Restul vor înmulţi clasa disperaţilor, a celor care nu ştiu să facă nimic şi ajung adesea cazuri sociale. Drama marilor sportivi nu constă în aceea că nu-i sfătuieşte nimeni cum să-şi chibzuiască a doua jumătate a vieţii. Dramatic e faptul că nici n-are cine s-o facă. Banii veniţi prea devreme nu le iau minţile, cum se spune, că sînt fragede şi nu prea e nimic de luat, dar le blochează şi micul bagaj de gîndire cu care intră pe stadion. Cum să-i facă sportul  mintea foarte sănătoasă unui fotbalist de douăzeci de ani, cu maşină de două sute de mii de euro, cînd boala greu de vindecat e chiar maşina? Cînd e adulat, fotografiat, aplaudat pentru modul prostesc în care îşi termină repede şi mintea, şi trupul? Ce s-a ales din vieţile fotbaliştilor români ai echipelor „de aur” de acum două, trei decenii? Aurul din sportul amator a ruginit, iar cel din aşa-zisul sport profesionist e turcesc, cu mult plumb la mijloc.