Totul e mult mai amănunţit

Formula „investiţia în public” pare o inepţie, deşi numai ea explică totul, şi succesele, şi dezastrul

Bolile au congrese. Somitatea care a deschis congresul mondial al unei boli foarte rele a spus: Dragii mei, nimic nou, faţă de la ultima […]

Formula „investiţia în public” pare o inepţie, deşi numai ea explică totul, şi succesele, şi dezastrul

Bolile au congrese. Somitatea care a deschis congresul mondial al unei boli foarte rele a spus: Dragii mei, nimic nou, faţă de la ultima noastră întâlnire de acum patru ani, dar totul e mult mai amănunţit. În pauza mică de iarnă, am amănunţit  vechiul. Am mărunţit amănunţirea din turul campionatului, iar naţionala, pauza mare din ultimii ani. Noutăţile iernii sînt iubitele lui Dodel, declaraţiile emfatice ale jucătorilor eşuaţi în străinătăţi, frustrările lui Răzvan Lucescu, emanaţiile tactice ale lui Lăcătuş şi Mititeliada.

E şi ăsta un talent, să amănunţeşti nimicul, căderea, prostia.

Toate comentariile presei noastre la meciurile săptămînii din Liga Campionilor şi din Europa League au ceva în comun: ratează esenţialul. Sînt foarte asemănătoare cu ale confraţilor de pe continent, numai că la ei, la cronicarii europeni ai partidelor, acest esenţial contează ca normal. E vorba de tribunele pline cu zeci de mii de spectatori, n-are importanţă cine cu cine şi unde joacă, cum e vremea şi nici cum merge criza. Marea diferenţă între sportul românesc şi acela de dincolo de graniţe e la public.

Dezastrul nu priveşte performanţele, ci publicul. Cea mai completă definiţie a căderii nu o avem la numărul de medalii şi titluri, ci la continua diminuare a numărului de spectatori la toate competiţiile. Formula „investiţia în public” pare o inepţie, o aiureală gazetărească, un subiect pentru alte vremuri, deşi numai ea explică şi succesele, şi dezastrul. Nu numai că patronii cluburilor n-au făcut nimic pentru a construi şi a înmulţi publicul, dar au stimulat şi instituţionalizat un tip de discriminare în favoarea unui nucleu agresiv, primitiv, ruinător pe termen lung. O cercetare sociologică a publicului rezidual, a celor cîteva ultime sute ori mii de spectatori ai meciurilor din campionatul nostru ar fi atît de doveditoare pentru ce ştiu, ce pricep din civilizaţie, ce vor şi ce pot patronii Ligii şi ai Federaţiei, încît ne-ar obliga la o concluzie sinistră, aceea că fotbalul la noi e una din consecinţele şi totodată din cauzele răului general.