Jargonul secret al antrenorilor români

Fotbaliştilor trebuie să le vorbeşti simplu, cu „Băga-mi-aş!”, ca să-şi dea sufletul în teren

Sînt sigur că autorii reportajului de zilele trecute, privitor la felul mai mult decît personal cu care Marius Lăcătuş şi-a făcut treaba pe bancă şi […]

Fotbaliştilor trebuie să le vorbeşti simplu, cu „Băga-mi-aş!”, ca să-şi dea sufletul în teren

Sînt sigur că autorii reportajului de zilele trecute, privitor la felul mai mult decît personal cu care Marius Lăcătuş şi-a făcut treaba pe bancă şi la marginea terenului, în partida de la Bistriţa, n-au auzit de jargonul profesional al antrenorilor români. Un cod, mai bine zis, unul sută la sută naţional şi atît de generalizat, că deşi fiecare antrenor înjură altfel, cînd pierd meciurile, le  pierd toţi la fel.

Faptul că antrenorii, cu două, trei excepţii, nu umblă cu creionul şi carnetul de notiţe în mînă nu înseamnă că ei nu ştiu să scrie. E posibil să nu ştie să citească ce-au scris. Sau să scrie bine de mînă şi să citească greşit de tipar! Asta însă e o altă problemă. Nici faptul că indicaţiile de pe margine, aşa, puţine cîte-s ele, par din alt meci decît din acela pe care-l vedem cu toţii nu trebuie să ne mire. La cît de des se rotesc de la o echipă la alta antrenorii specializaţi în salvarea de la retrogradare cu cei consacraţi în ratarea tuturor obiectivelor, e normal ca bieţii oameni să nu mai ştie cine cu cine joacă şi mai ales unde. Lăcătuş 3, de exemplu, e omul providenţial, care poate s-o facă pe Steaua campioană. Dar cum s-o facă, dacă nici nu apucă să înveţe lotul că ori are alt lot, ori e dat afară şi înlocuit imediat cu Lăcătuş 4?

Ştim doar că fotbaliştii se exprimă în teren cu piciorul. Unor oameni care gîndesc şi comunică mai ales cu picioarele, iar ideile principale şi cu coatele, nu le zbieri de pe margine nişte propoziţii lungi şi pline de driblinguri logice, că nu au cum să le biruie. Lor trebuie să le vorbeşti simplu, pe înţeles, cu ” M..ii mă-ti! „, ca să arunce mingea cu precizie în careu. Sau cu „Băga-mi-aş!”, ca să nu mai înainteze cu spatele spre poartă, nu contează spre care dintre ele. Nu e fotbalist român care să nu alerge mîncînd pămîntul cînd un antrenor disperat  apelează la Sfînta Treime, cu „Paştele”, pentru atacuri furioase pe stînga, cu „Cristoşi”, pentru o năvală pe dreapta, şi cu nişte  „Dumnezei” plini de parfum de Ferentari, pentru un fault bine interpretat în careu.

Cînd antrenorul îşi smulge părul din cap, oricît de destupat la minte ar fi Apostol, tot pricepe că trebuie să paseze pe jos. Iar cînd antrenorul ţopăie ca un primat pe tuşă şi-şi dă cu pumnii în freză, e limpede că-şi trimite oamenii în apărare. De ce să se chinuiască Lăcătuş cu tot neamul de subiecte şi nenorocite de  predicate, care înnebuneşte lumea de cap, cînd dintr-un răcnet de fiară pînă şi Bănel îşi dă seama că nu e bine să paseze aiurea?

Iar ce v-am dezvăluit pînă aici e doar introducerea la dicţionarul româno- român al meseriei. Lecţiile propriu-zise sînt pe bani, nu pe diplome şi medalii.