Efectul de piramidă

De la fotbalul fără stadioane la fotbalul fără spectatori e mai puţin de un pas

Cei mai mulţi dintre turiştii care merg în Egipt să vadă piramidele au capul plin cu prejudecăţi de larg consum. Între acestea şi aşa numitul […]

De la fotbalul fără stadioane la fotbalul fără spectatori e mai puţin de un pas

Cei mai mulţi dintre turiştii care merg în Egipt să vadă piramidele au capul plin cu prejudecăţi de larg consum. Între acestea şi aşa numitul “efect de piramidă”. În grupul de români în care m-am aflat prin 1992, pe platoul cu marile piramide de la  Gizeh, un compatriot plin de ifose de cunoscător se mişca exact ca un orb ce pipăie spaţiul. Insul avea în mîini un fel de triunghi de sîrmă, din acelea recomandate de articolele pentru închipuiţi din tabloide, cu care, zicea el, avea să măsoare starea de graţie indusă de giganticul mormînt imperial.

E drept că un moment unic de exaltare, de înălţare spirituală îl trăiam toţi, însă reacţia nu privea nu ştiu care factor supranatural, ci monumentalitatea triumfătoare a arhitecturii faraonice. Era sentimentul de cooptare la o victorie a geniului uman. Excepţionalul creat de om are calitatea că iradiază, că stîrneşte pînă şi în cel mai obtuz individ un simţămînt de participare. Necivilizaţii, primitivii, răuvoitorii se simt cîştigaţi de civilizaţie. Golanii simt organic nevoia să scrie măscări pe ziduri, să rupă băncile în parcuri şi gradenele pe stadioane, să ştie toată lumea pe unde a trecut un golan.  Acesta e adevăratul efect de piramidă: blochează impulsurile de vandal din orice om, îi taie tot avîntul distructiv. Îl face mai om.

Marile stadioane nu se umplu neapărat numai cu oameni civilizaţi. Ele au însă un puternic şi durabil impact civilizator. Nasc în omul dezordonat psihic o nevoie nouă, necunoscută lui, de ordine, de aliniere cu civilizaţii din preajmă. Cei care sînt tot timpul contra a ceva, simt dintr-odată impulsul de a fi pentru ceva. Colosseumul din Roma are efect de piramidă, la fel ca şi stadionul San Siro din Milano. Efectul s-ar putea numi şi de templu. Tot efect de templu al sportului are şi Parc de Princes, din Paris. Colegii din redacţie care au avut norocul de a ajunge în marile temple ale civilizaţiei în sport mă vor confirma. De aceea sînt aceste temple pline de spectatori, pentru că îmbogăţesc cu o trăire de ţinut minte, o trăire cu care se mîndreşte.

Ce ce trăire să te îmbogăţeşti pe stadioanele Ligii noastre? La Urziceni, bunăoară. Publicul nu mai vine la meciuri, pentru că efectul puchinoaselor noastre stadioane e de respingere. Cîteva au chiar un efect de cloacă, de ţarc al mîrlăniei şi al trăirilor josnice. Pe marile stadioane ale Europei mergi ca la teatru. La noi, mergi ca la cîrciuma cu privata în fundul curţii. Cum să ai fotbal de rang mare fără stadioane de rang mare şi, ca o consecinţă a infrastructurii de tot modeste, fără un public mare?