Sandu titanu’ şi Răzvan paravanu’

Numai un supraom ca Mircea Sandu putea să coboare fotbalul românesc mai jos decît cel mai jos

O precizare a preşedintelui LPF, cum că “Sandu e un titan” şi că de aceea, fiindcă e deasupra noastră, a oamenilor obişnuiţi, “nu […]

Numai un supraom ca Mircea Sandu putea să coboare fotbalul românesc mai jos decît cel mai jos

O precizare a preşedintelui LPF, cum că “Sandu e un titan” şi că de aceea, fiindcă e deasupra noastră, a oamenilor obişnuiţi, “nu poate fi dat jos”, mi se învîrteşte de cîteva zile prin minte într-un mod cam necuviincios.

Cuvintele îşi mai fac şi singure dreptate, nu aşteaptă la nesfîrşit dreptate şi adevăr de la vorbitori. Pentru mine, titan e unul din acele cuvinte cu regim superlativ, care mă ţin la respect. La fel ca şi geniu ori zeu. Sînt numele şi unităţile de măsură, istorice şi universale, ale unui absolut divin într-o relaţie prietenoasă cu umanul. Citind la repezeală fragmentul de odă, pe care Dumitru Dragomir – gigantul, adică naşul – i-o dedică lui Mircea Sandu, ca de la un preşedinte care nu poate fi dat jos la alt preşedinte care nu poate fi dat jos, m-am întrebat dacă nu cumva am văzut ce nu era. Poate că domnul Dragomir n-a zis titan, ci tutun. Sau tam-tam. Ori poate Tin-Tin.

Reluînd însă zicerea dumnealui, mi-am dat seama că ea se motivează: Mircea Sandu e puţin zis titan. E un Michel Angelo al Naţionalei, un Einstein al locului 46 în lume, un Paganini al rezultatelor jenante, un Leonardo da Vinci al veşnicirii în scaun. E tot ce poate fi imaginat mai superior, mai extrem de superior, mai superiorissim  ca capacitate administrativă, ca caracter, ca concepţie vizionară.  Şi încă ceva peste toate astea. Numai un titan ca Mircea Sandu putea să coboare fotbalul românesc chiar şi mai jos decît cel mai jos

Între nenumăratele inepţii, rostite cu un entuziasm  himalayc, dar şi cu tot atîta ignoranţă de mai marii banilor din fotbal, chestia asta, cu titanismul lui Mircea Sandu e o mică metaforă. Una micuţă. Mai bine zis, o metaforiţă. Sau o metaforeaţă. O scăpare din limbă. O simpatică răsucire de creier.Păi dacă oricare din alde nimenii lui Dinamo locul 6 e spartan, dacă Tănase sau alt semianalfabet e un al doilea Beethoven, iar o ratare de prost în meciul cu Albania e şi ea magnifică, calea spre alte nerozii sublime şi de patrimoniu e deschisă.

Păcat că Răzvan Paravanu’ nu-şi dă seama ce-o să se întîmple cu el, după ce titanul va pierde soclul. Fiindcă odată şi odată o să se întîmple şi asta. Răzvan Copilu’ Minune nu-i numai prea necopt pentru un război atît de mare, ci şi prea mîndru. Un gen de mîndrie care aduce adesea a trufie.