Locul 44, cu şanse la 43

Exişti, dar nu contezi. Eşti numărat doar din motive de inventar şi umanitare

Locul 44 nu înseamnă nimic, nici măcar în maratoanele cu 10.000 de alergători de la New York. Nu înseamnă nimic în nici o competiţie, nicăieri în lume. […]

Exişti, dar nu contezi. Eşti numărat doar din motive de inventar şi umanitare

Locul 44 nu înseamnă nimic, nici măcar în maratoanele cu 10.000 de alergători de la New York. Nu înseamnă nimic în nici o competiţie, nicăieri în lume. E locul sortit lui nimeni. Mediocritatea are o definiţie, e ceva ce merge spre medie, iar media poate fi mare sau mică, însă niciodată penibilă. Locul 44, într-un clasament mondial al calităţii campionatelor naţionale, indică nu treapta de calitate, ci dimpotrivă, absenţa calităţii. Exişti, dar nu contezi. Eşti pus la numărătoare din motive de inventar şi umanitare. Fără locul 44, nu s-ar număra locurile 43 şi 45.

În ultimul clasament dat publicităţii de oficialii fotbalului planetar, campionatul nostru e clasat al 44-lea. Agenţia din România, care preia ştirea, ne menajează şi nu pomeneşte de ţările mici, de insulele şi atolurile clasate înaintea noastră. Se poate şi aşa, să ai echipe în grupele Ligii Campionilor, să nu fii chiar urma Europei, dar să fii codaşul maximus în fotbalul mondial, cu un punctaj de campionat mai mult decît calic, cu un punctaj de competiţie fără public, fără stadioane, fără tribune civilizate, fără toalete decente, în marginea fiscalităţii şi a onorabilităţii. Cu un campionat de 14 echipe sau chiar de 12, am avea şanse la o clasare care începe să conteze. Cu un campionat în care vor evolua, în regim de Liga 1, improvizaţii fudule şi afaceri dubioase cu statul şi statutele, precum Brăneştiul, Sportul Studenţesc, Pandurii, Mititelu, iar campioană devine un club de tîrg din Bărăgan, cu stadion comunal şi public de împrumut, de la Steaua, tot 200 de puncte vom aduna şi la anul.

În fotbalul nostru, care consumă, ca şi ţara, mai mult decît produce, un campionat cu 18 echipe  e moarte lungă şi trufie de neam prost. O fi Brăneştiul un pariu comunal cîştigat, dar oricum am discuta performanţa, pariul rămîne unul comunal. Urziceniul e un exemplu de cum poţi trage în jos un întreg campionat, ajungînd sus. Urziceniul poate fi socotit un paradox, dar paradoxul e finul întîmplării, iar progresul nu se face cu întîmplări, noroace şi ambiţii de rang judeţean. Cu Brăneştiul, cu Urziceniul, cu Bistriţa, cu Turnu Severin şi Sportul, la fel de Studenţesc cum sînt eu popă, în prima ligă, dar fără Arad, Oradea, Iaşi, Constanţa, Baia Mare şi Bacău, vom ajunge curînd pe locul 78. Care, e drept, nu-i la fel de rău ca 79, ba chiar e mai bun şi decît 80, dar tot un loc de dezastru se cheamă că e.

Ca să nu mai vorbim că în cele 200 de puncte, care ne-au coborît pe locul 44, mai mult de 100 au fost acordate pentru continuitatea în funcţii a lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir. Continuităţile sînt un criteriu de calitate…