Mutu, subiectul frustraţilor

În lume, România a fost şi este  reprezentată cu demnitate de Hagi, nu de „Briliant”

Şi naţiile au frustrări, nu doar indivizii. Cînd nu pot să nască eroi, comparabili în bine cu ai ţărilor avînd o istorie mare, ţările cu […]

În lume, România a fost şi este  reprezentată cu demnitate de Hagi, nu de „Briliant”

Şi naţiile au frustrări, nu doar indivizii. Cînd nu pot să nască eroi, comparabili în bine cu ai ţărilor avînd o istorie mare, ţările cu frustrări seculare se grăbesc să glorifice nişte inşi comparabili doar în rău şi în ce-i mai rău. Nici o naţie nu şi-ar crea un mit social dintr-un tîlhar ca Terente. Noi i-am dedicat cărţi, l-am făcut personaj de film şi i-am conservat penisul de neam prost în formol, la muzeu. Cînd n-ai un creier, demn să fie veşnicit într-un borcan la muzeu, e bun şi un penis de măgar.

Mutu a apărut în prim-planul fotbalului dintr-o frustrare. Hagi a fost un erou veritabil. Ne-a venit greu să acceptăm realitatea că, după un senior, am avut un vid. Şi am umplut vidul cu Mutu. După un sportiv de patrimoniu şi un ins superior în toate cele, în gîndire, în vorbire, în relaţiile cu semenii şi în viaţa de familie, am umplut vidul cu un picior. După un atlet căruia i se cuvine o statuie, l-am cinstit ca pe un simbol naţional pe un dezmăţat. Mai mult decît un borcan, în care să-i punem cîndva piciorul în spirt, Mutu nu merită.

Mutu n-ar fi devenit un caz fără sfîrşit, dacă România asta a noastră n-ar număra cîteva generaţii de frustraţi, gata să se regăsească într-o imagine de învingător, nu contează prin ce învinge. Prin talent sau prin şmecherie, prin inteligenţă sau prin golănie. Frustraţii de toate naturile se simt răzbunaţi prin cariera băiatului pornit de jos, care ajunge milionar şi copertă de ziar pe un traseu ce ocoleşte şcoala, instrucţia, educaţia şi normele sociale. Mutu e un al doilea Terente, care fură fete şi le duce la pădure, şi le-nvaţă ca să fure. Cînd a anunţat că citeşte o carte, toţi îndelung necitiţii neamului i-au închinat imnuri de intelectual. Cînd Mutu s-a aplecat să-şi lege un şiret în faţa unei biserici, toţi păcătoşii au plătit slujbe şi acatiste pentru sănătatea evlaviosului. Deşi portretul celui mai popular drogat din Europa e complet doar dacă numărăm miile de cărţi de căpătîi pe care nu le-a deschis şi n-o să le deschidă niciodată, el a fost lăudat de parcă Dostoievski ar trebui să fie mîndru că a fost luat în seamă de Mutu.       

Acum, cînd Mutu a comis-o din nou – fiindcă la el problema nu e dacă, problema e cînd – frustraţii cu gura mare ai mediei tot cu superlative îl pedepsesc. Tot ce vine în atingere cu Mutu e măreţ, teribil, unic. Chiar şi closetul în care s-a închis ca să-şi consume stimulentul interzis. Mai ales că acum n-a comis-o o dată, ci de două ori. Acesta e marele necaz care ne aşteaptă, că din cariera lui Mutu, dintr-un parcurs care numără mult mai multe erori şi neîmpliniri sportive, decît momente de referinţă, frustraţii vor face în continuare un motiv de evocări, extaze şi vorbărie naţionalistă. Eu, unul, m-am simţit reprezentat în lume de Hagi şi niciodată de Mutu. Iar ca mine nu sînt doar cîţiva, sînt o majoritate.