Prin reducere la absurd

În teren, românii au alte motivaţii decît străinii. Unica motivaţie la străini e banul

De cîte ori joacă CFR-ul din Cluj ori sînt comentate noutăţile din lotul Clujului, mă întreb ce-ar deveni campionatul nostru, dacă toate cele optsprezece formaţii ar […]

În teren, românii au alte motivaţii decît străinii. Unica motivaţie la străini e banul

De cîte ori joacă CFR-ul din Cluj ori sînt comentate noutăţile din lotul Clujului, mă întreb ce-ar deveni campionatul nostru, dacă toate cele optsprezece formaţii ar fi construite majoritar din străini. Regulamentele autohtone, întrucît nu sînt făcute şi pentru a preveni anormalul, ţin drept normal un exces multinaţional unic în Europa. Întrucît nimeni, dar absolut nimeni nu s-a sesizat pînă azi la modul radical de absurdul situaţiei, vă propun să înmulţim absurdul cu optsprezece. Sau, coborînd şi în liga a doua, cu treizeci şi şase. Am vedea astfel cum ar arăta normalul fotbalului românesc şi cum am mai putea vorbi de un fotbal românesc.

CFR-ul clujean forţează vechea zicere din negustorime conform căreia tot ce nu e interzis e îngăduit. Statisticile anuale spun că în 2009 au evoluat la noi 152 de importaţi. Nici nu sînt mulţi. Dacă însă îi îngrămădim pe toţi, cum de altfel se şi întîmplă, la echipele de top, realizăm unde o să ducă asta.

Inconstanţa în joc a străinilor de la CFR Cluj, care în general sînt cu o clasă peste media celorlalţi, probează un tip de mentalitate: joacă doar cît să-şi onoreze contractul la pragul de jos al efortului şi al motivaţiilor. Românul are cu totul alte motivaţii decît străinul. Nici un fotbalist străin nu vine în fundătura numită România ca să dea totul în teren. Vine să cîştige mai mult decît ar cîştiga în oricare alt fotbal. Iar ce-i mai important: ştie că nimic nu-l obligă la performanţă. Străinii de la noi sînt mulţumiţi în condiţia lor de mediocri plătiţi şi cinstiţi de toată media ca vedete.

Mai buni, ca medie, decît ceilalţi străini de la Dinamo, de la Steaua sau de la Rapid, străinii de la CFR Cluj nu au cum să devină şi o mare echipă pentru că îşi drămuiesc puterile şi angajamentul moral nu în ideea unei cariere la Cluj, ci pentru un pasaj, pentru o formulă de viaţă şi financiară de scurtă durată. Nici un mercenar nu se antrenează ca să moară, ci ca să omoare şi să scape cu viaţă.

Fotbaliştii noştri se simt realizaţi chiar şi cînd tocesc banca de rezerve în străinătate. Fluctuaţia programatică a jocului clujenilor e dovada că se simt oricum altcumva în România, nu şi realizaţi. Echipa e adunată şi eficientă un sfert de ceas, maximum o repriză. Joacă doar cît să arate că pot, că trebuie să ne mulţumim doar cu cît au ei chef să dea. Ar trebui să ne simţim jigniţi şi să-i trimitem pe alde Ze Kalanga acolo unde le e locul. Numai că nouă, românilor, ne place să fim jigniţi de străini. Nu facem deloc diferenţa dintre ospitalitate şi umilire.